Critică şi empatie

● Laura Pavel, Personaje ale teoriei, fiinţe ale ficţiunii. Eseuri, Editura Institutul European, 2021.

Celor cărora le e frică de teorie, şi cu precădere de teoria literară la zi, proaspăt apăruta carte a Laurei Pavel le va furniza o surpriză. Modul aparte în care autoarea însăşi se raportează la ceea ce numim astăzi teorie critică i-ar pune pe gînduri atît pe partizanii dogmelor literare, cît şi pe cei care fug de ele, iar acest fapt reiese din însuşi (sub)titlul cărţii. A te situa, ca teoretician literar, chiar cu o luminoasă ostentaţie, sub zodia tocmai a „eseului” intrigă la prima vedere, dat fiind background-ul cu care eram obişnuiţi în spaţiul istoric al contrastelor româneşti: pe de-o parte, plăcerea taifasului, coborînd cu precădere dinspre linia „călinescienilor”, iar de cealaltă, severităţile şi litera seacă a regulamentului pe care încerca să le impună, în felul său specific, pe la finalul deceniului al şaptelea, Adrian Marino, excluzînd cu asprime de la masa succesorală a eseisticii literare faptul autobiografic, implicarea emoţională şi noncritică, glosa, decupajul incapabil să reflecte întregul etc.

De altfel, ceea ce atrage atenţia, în primul rînd, în textele cercetătoarei este tocmai această fidelitate faţă de propriile sale principii, enunţate întrucîtva programatic încă de la primul său studiu, Antimemoriile lui Grobei, despre opera lui Nicolae Breban (1997). Eseului, deşi îi este recunoscută dimensiunea refractară numeroaselor tendinţe ale teoreticienilor de a-l înseria, i se pregătesc veşminte paradoxale şi seducătoare, acesta fiind definit drept „fratele nelegitim şi boem al studiului critic”. Prin urmare, scria pe atunci Laura Pavel, eseul este o fantasmă a dandy-ului din noi, una profund gratuită şi poate tocmai de aceea funcţională estetic. Recentele sale cercetări, pe lîngă faptul că abordează conţinuturi precum „trăitul cu stil”, obsesia romanului „total” sau tema boemei literare din anii „estetismului socialist”, rezonează din plin cu întreg mănunchiul de teorii „postcritice” şi cu direcţia „noului estetism”. Relaţionarea este, totuşi, polemică faţă de prevalenţa ideologicului în discuţiile despre literatură şi artă, de aşa-numita „şcoală a suspiciunii”, demitologizările agresive ori autosuficienţa unei critici sociale iconoclaste care riscă să ajungă o manieră stereotipă. A citi în solidaritate cu textul devine posibil călcînd, alături de autoare, pe urmele teoriilor postcoloniale ale lui Edward Said, ale studiilor semnate de cercetători precum Rita Felski sau Timothy Bewes şi, bineînţeles, mai ales în siajul gîndirii lui Bruno Latour. Hermeneutica literară vizează, astfel, întrucîtva reparatoriu şi terapeutic, o activitate „diplomatică” şi „curatorială”, o „punere în acord” între textul analizat şi o anumită naraţiune de interpretare care să îi poată deveni complementară.

Pe de altă parte, aşa-zisele „eseuri” ale Laurei Pavel se remarcă prin grija (cvasi-didactică) şi siguranţa aducerii în scenă a conceptelor, a soft-ului care să le facă inteligibile şi asimilabile. Există chiar o anumită graţie a conceptelor în comentariul autoarei: o infraprivire echivalează, prin urmare, cu o „investigare noninvazivă, cu o apropiere empatică de contingenţa şi de fragilitatea obiectelor ori a subiectelor analizate”; compoziţionismul teoretizat de Latour reţine atenţia pentru că evită o deconstrucţie, preferînd o postproducţie, o refacere a „ruinelor”, a operelor uitate sau desfigurate, fiind suprapus peste interpretarea restauratoare şi ecologică a Ritei Felski; ficţionarea (fabricarea de ficţiuni utile) serveşte recunoaşterii pluralismului estetic etc.

Este surprinzătoare, în sfîrşit, ţesătura de idei vii pe care se sprijină, de fapt, acest lung şi perpetuu „eseu”, gîndit extrem de unitar şi angajînd deopotrivă o dezbatere specializată şi una larg-intelectuală. Analiza unei opinii, de pildă, a lui Mircea Martin cu privire la „estetismul socialist” nu face decît să ducă mai departe o idee a unui capitol/studiu anterior, despre boema literară a anilor ’60-’70, adică a unui mod de a fi între autobiografic şi ficţional. Prin cuprindere intelectuală şi prin apetit teoretic, Laura Pavel ridică, de fapt, ideea de eseu la un nivel superior, aşa cum procedează, de pildă, Mihai Zamfir cu ideea de jurnal, aşa-zis indirect. Rezultatul este cel scontat, adică atît o ofensivă interpretativă precis orientată împotriva dictatorialelor locuri comune, cît şi un flux textual dezinvolt, condus doar de salturile de delfin ale ideilor.

Adrian Mureşan este eseist şi critic literar. Cea mai recentă carte: Vîrstele subversiunii. N. Steinhardt şi deconstrucţia utopiilor, Editura OMG, 2020.