Critica, punte între ficţiune & memorie
● Ruxandra Cesereanu, Lumi de ficţiune, lumi de realitate, Editura Tracus Arte, 2022.
Între celelalte cărţi de eseistică şi critică ale Ruxandrei Cesereanu, prezentul volum ilustrează probabil formula cea mai aplicată a scrisului său, în materie de comparatism literar şi, implicit, dintr-o perspectivă a tangenţei cu specificitatealiterarului. În plus, studiile reunite aici redau cu fidelitate preocupările recunoscute ale autoarei, pentru domenii ale cercetării precum: postmodernism, onirism, postuman, proza latino-americană/portugheză, memorialistica de detenţie, literatura de sertar, anticomunism, morfologia genului utopic, anarhetip etc. Multe dintre aceste proiecte reprezintă, de fapt, şi o „afacere de familie” ori o „aventură în doi”, împărtăşite alături de cercetătorul şi teoreticianul Corin Braga.
Critica universitară pe care o practică Cesereanu, fără a fi „rece”, e lipsită de colocvialităţi şi pătrunsă de mize didactice, avansînd cu prudenţă la nivel terminologic, fapt asumat inclusiv în notele de subsol ori în apendicele bibliografic care însoţeşte finalul fiecărui studiu. Nu există urmă de diletantism ori nişe care să nu fi fost exploatate metodic şi, cu toate acestea, sentimentul care rămîne este că autoarea cartografiază, în cele din urmă, nu doar fîşii de areal academic, ci şi obsesii personale. De aici derivă, în fapt, o primă calitate a acestui tip de lectură critică, şi anume îndepărtarea de simplele datorii de serviciu care populează, de regulă, genul fad al culegerilor de studii literare de profil. Obiectivitatea impusă de mizele şi de formula discursului academic nu confiscă şi nu compromit pasiunea cu care subiectul se implică, problematizează, ridică semne de întrebare sau reflectă mentalitar asupra prezentului.
Terapia prin „înminunare”
Prin structură, volumul interoghează două lumi teoretic şi programatic „opuse”: universul unor Tolkien, C.S. Lewis, Dimov, Cărtărescu etc., creditînd imaginaţia cu tendinţă, respectiv „lumile de realitate” ale unor I.D. Sîrbu, Herta Müller, Ludmila Uliţkaia etc., întemeiate pe un realism descriptiv, distopic sau antiutopic. Altfel spus, de-o parte, credinţa în literatură, iar de cealaltă, „bătălia pentru memorie”. Un delegat simbolic al lumilor de ficţiune devine, astfel, vocea lui Bastian Balthazar Bux, personajul lui Michael Ende din Momo, prin ostentaţia cu care îşi exprimă „alergia la cărţile care tratează lucruri obişnuite despre oameni comuni”, preferînd doar situările sau plonjările într-o dincolo-de-realitate. De altfel, după ce conotează estetic sincretismul lui C.S. Lewis drept o formă de „creştinism vegetal”, Cesereanu abordează aşa-numitul „complex fantasy”, prin care subînţelege nevoia unei terapii prin artă sau prin arta naraţiunii, pe urmele intuiţiei lui Tolkien privind redescoperirea sensului arhaic al noţiunii de enthusiasmos, supusă între timp unei laicizări deformatoare. Contextualizarea propusă mi se pare extrem de interesantă, în condiţiile esteticilor noir, mizerabiliste ori minimaliste, favorizate de imaginarul (post)douămiist/postuman: „Coloratura patogenă a societăţii contemporane, cu toate viciile ei (demitizarea extremă a valorilor tradiţionale, corupţia, reificarea, malformarea, alienarea etc.), a stimulat dezvoltarea unui «complex fantasy», al cărui scop s-a dovedit a fi acela de a aduce la suprafaţă, din inconştient, apărările pe care acesta le-a construit în scopul unei vindecări aplicate asupra cotidianului, prin imaginaţie programatică”.
Demonstraţia critică a Ruxandrei Cesereanu devine captivantă, conexînd istoria literară şi substratul psihanalitic al analizei hermeneutice, lumile de ficţiune şi lumile de realitate. Amintitul complex devine astfel un impuls spre devoalarea şi revelarea altor forme de realitate decît aceea obişnuită ori ale unei alte ordini a realităţii. Uimirea cathartică teoretizată de criticul englez C.N. Manlove în Modern Fantasy (Cambridge, 1975) este tradusă de cercetătoarea clujeană prin „înminunare”. De altfel, tipul de lectură asumat simbolic prin tripleta Ende – Tolkien – Lewis a avut şi la noi un corespondent cu personalitate, şi anume eseistica speculativă a lui N. Steinhardt. Încă din romanul tinereţii sale iudaice, viitorul monah creştin simţea nevoia unei delimitări igienic-burgheze, din aceleaşi raţiuni terapeutice, de amintitele energii negative, semn că esteticile mai sus pomenite şi rădăcinile lor sînt deopotrivă vechi şi nouă toate.
Imaginaţia cu tendinţă
Dacă 2666, masivul roman al lui Roberto Bolaño, este citit prin filtrele unei veritabile teorii a secundarului, deşi studiul lui Virgil Nemoianu nu este invocat direct aici, iar poeziei lui Dimov îi sînt reliefate dimensiunea şi atmosfera neogotice, impresia lăsată este că ecosistemul etalon al lumilor de ficţiune îl reprezintă aici universul prozei cărtăresciene, mai ales prin trilogia Orbitor şi prin Solenoid. Sînt invocate şi clarificate astfel, cu incontestabil tact pedagogic, „elanul germinativ” şi progresia infinită a lumilor ficţionale prin geometria spiralei, universurile fractalice, labirintice şi complicaţiile gnostice care stau la temelia vizionarismului acestui mare baroc-postmodern al literaturii contemporane. Teza probată este că, în gnoza lui Cărtărescu, cărţile, spaţiile, edificiile devin hărţi craniene, labirinturi iniţiatice ori halucinatorii, mai ales prin tripleta regenerare – metempsihoză – multiplicitate, în descendenţa modelului prozelor eminesciene şi într-o direcţie asemănătoare cu prozele lui Corin Braga. Demonstraţia se sprijină şi pe observaţiile lui Călin Teutişan, care detectează în scrierile lui Braga un „onirism nouăzecist” şi o „arhitectură fractalică a colecţiei de romane şi de jurnale onirice” (Scenarii ale criticii: protagonişti, metode, interpretări, Şcoala Ardeleană, 2021). Acum, cînd a apărut şi Theodoros, cred că autoarea a dobîndit un argument în plus să constate, în cazul lui Cărtărescu, o „nemaiîntîlnită splendoare stilistică a textului şi o voluptate imagistică”.
Între „lumile de realitate”, un coeficient sporit pare a-l deţine universul dramatic al romanului Adio, Europa! de Ion D. Sîrbu, citit ca o distopie balcanică, dar cu avertismentul că mizele acestei arhitecturi narative sînt politice, pînă la transparenţă, în ciuda formulei alegorice sau a parabolei, „demistificînd acut comunismul românesc în toate formele sale barbare, fie că e vorba despre regimul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej ori despre regimul lui Nicolae Ceauşescu”. Sînt identificate atît modelele literare europene ale autorului acestui roman al dez-europenizării, de la Swift şi Voltaire la Alfred Jarry, cît şi familia de spirite antiutopice din literatura română postbelică, unde Sîrbu e aşezat în prima linie. Din nou, iese la iveală grija pentru acurateţea terminologică (distopie vs. antiutopie etc.), sprijinită (şi) pe studiile comparatiste ale lui Corin Braga despre morfologia genului utopic, publicate în Franţa, pe cît de valoroase, pe atît de puţin cunoscute la noi ori de-a dreptul ignorate în lumea revistelor useriste. Cum nu am văzut pînă acum vreun dosar academic ori foiletonistic dedicat acestor contribuţii de primă mînă şi care ar fi trebuit tratate ca un eveniment în sine, inclusiv în privinţa a ceea ce Andrei Terian numea „critică de export”, le redau aici măcar titlurile: Le Paradis interdit au Moyen Âgeși La quête manquée de l’Avalon occidentale (L’Harmattan, 2004/2006), Du paradis perdu à l’antiutopie, Les antiutopies classiques, Pour une morphologie du genre utopique (Classique Garnier, 2010-2018), Archétypologie postmoderne(Honoré Champion, 2019).
Lumile criticului
Cîteva observaţii ar merita făcute, apoi, cu privire la Sîrbu: în primul rînd, cu privire la renegarea Europei dinspre Isarlîk şi, într-o anumită măsură, dinspre vocea lui Desiderius Candid, este interesant cum acest tip de respingere devine aproape o marcă a discursului imagologic la cîţiva dintre interbelicii noştri care apucă deceniul al nouălea, însă nu şi postcomunismul. Ciocnirea puternică dintre marea cultură europeană şi politicile ei contemporane îi reţinea atenţia şi lui Steinhardt, care dezvolta, în fapt, ipoteza unei „agonii” a Europei, în dialogurile sale cu Ioan Pintea, purtate pe versantul anilor ’80. Este surprinzătoare similitudinea dintre „profeţia” personajului central din romanul lui Sîrbu, privind cucerirea Europei de către Asia, în condiţiile unei „suprasaturări” de istorie şi civilizaţie, şi răspunsul dat de Steinhardt întrebării adresate de jurnalistul Zaharia Sîngeorzan, cu privire la cum îşi imaginează anul 2000: „Groaznic. Ca triumful haimanalelor, haidamacilor, teroriştilor, fanatismului fundamentalist. Ţările occidentale devenite ori pe cale de a deveni vasalele statelor din Orientul Apropiat. O anarhie feudală bazată pe violenţă, brutalitate, neruşinare şi înrobirea popoarelor civilizate bolnave de angelism şi laşitate”.
Tocmai de aceea, sînt sceptic în privinţa faptului că autorul romanului Adio, Europa! ar fi fost, în momentul conceperii cărţii, „lucid în privinţa prăbuşirii relativ iminente a regimului comunist”, şi nici nu mi s-ar mai părea, astăzi, atît de „paradoxală” simpatia declarată a autorului pentru ideologia de stînga. Spre exemplu, deşi unii preferă şi acum să ignore, inclusiv din raţiuni politice, slăbiciunea lui Steinhardt pentru anumite forme de socialism (Simone Weil & Co.), ea a fost, totuşi, o realitate. Cît despre paralela propusă cu Maestrul şi Margareta de Mihail Bulgakov, cred că este bine fundamentată, pentru că subiectul critic nu forţează în vreun fel limitele. Paralela se întemeiază strict din perspectiva demonstraţiei nucleului distopic şi a rescrierii respectivei demonologii „hître şi grave” după o reţetă balcanică, turcească, în Adio, Europa!.
Studiile critice ale Ruxandrei Cesereanu mai au o calitate: ştiu să se înşurubeze în miezul problematicii culturale extrem-contemporane, sînt preocupate atît de specificitatea conjugării unor episteme literare, precum cele mai sus amintite, dar şi de feminism, studii de gen, studii culturale, detabuizare, limitele erotismului ori „sufletul rus”. Prin complexitatea preocupărilor şi prin deschiderile deopotrivă către lumile de ficţiune şi către cele de realitate, prezentul volum oferă o oglindă fidelă a polivalenţei, specificităţii şi complexităţii unui gest critic, în virtutea indicelui său hermeneutic. Lumile invocate devin (ori sînt, deja) şi lumile criticului.
Adrian Mureşan este critic literar. Ultima carte publicată: Vîrstele subversiunii. N. Steinhardt şi deconstrucţia utopiilor,OMG, 2020.