Creştinism underground

5 iulie 2023   Carte

N. Steinhardt, Corespondenţă, vol. I, ediţie îngrijită, studiu introductiv, note, referinţe critice şi indici de George Ardeleanu, Editura Polirom, 2022.

Între scrisorile cuprinse în primul volum al corespondenţei lui Steinhardt, în îngrijirea ireproşabilă a editorului George Ardeleanu, se remarcă epistolele de tinereţe, trimise amicilor săi bucureşteni Manole Cociu-Costieni şi Charles Gruber. Anumitor cititori probabil că primul aspect care le sare în ochi este limbajul folosit, cu totul neobişnuit pentru cei rămaşi în admiraţie extatică faţă de „monahul de la Rohia”: nu doar vagile indicii ale exceselor de tinereţe ori ale bisexualităţii evreului monden interbelic, ci şi polemicile ori ironiile savuroase. Culeg cîteva mostre de stil epistolar (după care m-aş aştepta, glumind nu foarte mult, ca lumea să dea buzna în librării şi să caute volumul), între care una din august 1938, de la Paris: „Vai de cei pe care viaţa nu-i încîntă, nu-i farmecă, nu-i doare, nu-i ridică, nu-i scoate din sărite, nu-i frămîntă. Sînt morţi. Vai de indiferenţii ăştia. Aici vei spune că eu cad în germanism, mai rău, în Schelling, că fac apologia activismului oarecare. Îi fut mama-n cur lui Schelling, şi nici ţie n-o să-ţi meargă mai bine dacă începi cu astfel de argumente...”.

Altă mostră, august 1936, de la Constanţa: „Dragoste, spuneai că vii şi cu venitul m-am ales. Ce aştepţi? (...) Femeile sînt bune şi calde. Nisipul mării e fin – marea acoperă toate zgomotele cu mugetul ei blînd şi captivant. În patul în care dormi găseşti de obicei urme de rouge pe pernă, nu te întrebi însă de unde vine...”.

În sfîrşit, din Elveţia, noiembrie ’38: „O! cum te fericesc că mai ai puterea de a încerca să fii mojic scriind numele cuiva pe plic fără a pune înainte «M» sau «Dl». Grubere, eşti delicios, te-ai pus cu picioarele în apă rece să afli cum m-ai putea jigni şi ai combinat toate trucurile ca în vremuri bune. Ce-ţi pasă, futu-ţi duminica mă-tii, dacă te amuză îmi poţi scrie cele mai variate Grobichkeiten [grosolănii, germ.], dar caută-le mai subtile (trucul cu numele pe plic, spre pildă, e banal şi răsuflat)”.

Acum, că s-a încălzit atmosfera, să trecem la chestiuni mai serioase.

Sub semnul clandestinităţii

Procedeul hermeneutic prin care inteligenţe speculative şi mistice, precum Simone Weil, Dietrich Bonhoeffer (pastor luteran german, executat de fascişti pentru implicarea în mişcarea de rezistenţă împotriva lui Hitler) ori N. Steinhardt înţeleg să se distanţeze, în anumite situaţii, de nucleul dur al doctrinei creştine şi să-şi rezerve anumite libertăţi interpretative, suspectate de către agenţii intransigenţi ai dogmei drept eretice, presupune efectuarea unor deviaţii ori ajustări, pe care le-aş denumi „implanturi” semantice ori metafizice. Unele dintre acestea pot funcţiona atît ca aggiornamento, ca o actualizare a doctrinei, în contextul problemelor specifice omului contemporan, ca de pildă, infracţiunile spirituale şi redimensionarea unor păcate precum „şantajul” ori „turnătoria”, în cazul lui Steinhardt (probabil pe urmele propriilor traume în raport cu Securitatea).

Altele pot rescrie lucrurile într-o cu totul altă lumină, cu mize total schimbate, ca în cazul relecturii de către Weil a celebrului dicton nou-testamentar, utilizat, aproape excesiv, de către preoţi spre a întemeia însăşi ideea de comunitate bisericească: „Unde sînt doi sau trei adunaţi în numele meu ...”, drept o invitaţie, din contra, la conservarea stării de intimitate: „Iisus a zis doi sau trei. Cînd se adună cinci sau şase începe să domine limbajul colectiv...” (v. Autobiografie spirituală, Humanitas, 2004).

De regulă, efectuarea unor astfel de „implanturi” se produce într-un climat al clandestinităţii religioase. Privită la rece, nota de spectacular a destinului intelectual şi religios al lui Steinhardt se justifică, dincolo de amprenta subversivă, prin cele cîteva scurtcircuitări din subteranele biografiei sale: debutul misterios, plasat sub pseudonim, criza mistică trăită la Interlaken, în Elveţia, ţinută în secret faţă de familie şi prietenii coreligionari, teroarea Holocaustului, concedierea, confiscarea averii şi arestarea de către comunişti, botezul creştin în detenţie, clandestin, la schimbul dintre gardieni, cu unul dintre martori stînd „de şase”, lectura unor cărţi interzise, confiscarea unui manuscris cu valoare testamentară, ascuns pînă atunci şi difuzat în samizdat, interzicerea semnăturii, a „întîlnirilor conspirative” (în jargonul Securităţii) şi a frecventării altor foşti deţinuţi politici, odată cu ieşirea din detenţie, cenzurarea şi ciuntirea textelor, filajul neîntrerupt al subiectului, timp de 30 de ani, retragerea într-o mănăstire şi depunerea voturilor monahale în cadrul unei slujbe nocturne şi secrete, ferită cu succes de ochii Securităţii şi chiar de unii membri ai cinului monahal, cu stareţul ieşit din spital, încă aflat în convalescenţă şi adus de urgenţă doar pentru a onora promisiunea călugăririi înaintea trecerii la cele veşnice etc.

Oriunde am privi, în biografia dramatică a lui Steinhardt, individul este nevoit a se ascunde. Forţat a se situa mereu în răspăr cu ideologiile oficiale, el ilustrează condiţia unui homo absconditus. Fără a elabora o metafizică religioasă originală, Steinhardt procedează în buna tradiţie a sintezei sud-est europene, absorbind şi asimilînd izvoare occidentale de reflecţie religioasă dintre cele mai diverse, cu precădere existenţialiste, anglo-franceze: Gide, Sartre, Chesterton, Wilde, Ionesco, Weil etc. Amprenta existenţialistă este dată inclusiv de asumarea, vizibilă mai ales după detenţie, a propriei apartenenţe la generaţia interbelică, predominant trăiristă: Eliade, Cioran, Sebastian, Blecher, Bogza etc. Fapt probat inclusiv la nivelul discursului mozaicat-livresc din Jurnalul fericirii, metafizica religioasă a lui Steinhardt, deşi născută dintr-o imensă dorinţă de a împărtăşi, de a relaţiona ori de a polemiza, se activează mai degrabă în regim nocturn şi utilizează drept cutii de rezonanţă underground-ul, marginalitatea, glosa, subsolul, categoriile subversiunii.

Convertirea, un subiect tabu

Dintre episoadele biografice mai sus amintite, mai puţin cunoscută este prima criză mistică, cea de la Interlaken, provocată de întîlnirea cu cîţiva tineri englezi dintr-o organizaţie protestantă, aşa-numitul „Grup de la Oxford”. Efectul captivant, redat în corespondenţa cu Charles Gruber, va fi sporit atît de accepţia ecumenică a dialogurilor („căci te poţi ruga de oriunde lui Dumnezeu”), cît şi de efectul de contrast în raport cu „ţara lui Pernod-Vodă”, cu francezii criticaţi acerb pentru viaţa lor frivolă şi pentru indiferentismul lor spiritual şi politic, de dinaintea invaziei lui Hitler. În cele patru scrisori dense, construite în jurul acestei crize mistice, este sugerat „pericolul” unei iminente convertiri: „Cine ştie ce mi se poate întîmpla, protestantismul acesta înflăcărat e periculos, unde mai pui sensibilitatea mea religioasă, mă mişcă, are şi părţi bune, mai bine plec”.

Este, poate, punctul de inflexiune, care indică naşterea unei propensiuni către existenţialism a tînărului burghez, şi care va creşte constant. Tema existenţialistă a ratării (criză rezolvată prin botezul creştin din detenţie) va reveni atît în proiectul autoficţional Eseu romanţat asupra neizbînzii, cît şi într-o scrisoare către acelaşi destinatar, din noiembrie 1938, cu surprinzătoare similitudini în raport cu abordarea „şefului de generaţie” Mircea Eliade: „Poate că m-aş putea obişnui, dragă Grubere, cu ideea că mi-am ratat viaţa, dar ceea ce nu pot suferi, ceea ce e groaznic şi mă apasă e că aparţin unei generaţii ratate în întregime”. Un indiciu important şi simptomatic desprindem din aceeaşi scrisoare, şi anume unul dintre titlurile iniţiale ale romanului apărut postum sub genericul Călătoria unui fiu risipitor (şi, am spune, mult mai potrivit cu substanţa ideatică a cărţii): „de-aia am vrut eu să scriu un roman care să se cheme Anii de Plictiseală, tare mi-e teamă că toate romanele pe care le-aş putea scrie ar trebui să aibă ca motiv plictiseala, ei, asta mă înăbuşă, ăsta e rezultatul pacifismului şi al predicilor, nu e revoluţie (nici pe departe), e aperitivismul, plictiseala, indiferenţa, neintervenţionismul”.

În cea de-a doua scrisoare trimisă de la Interlaken, tensiunea dintre forţele carteziene, centripete, ale onorabilităţii burgheze, şi cele centrifuge, ale entuziasmului creştin-protestant, atinge cota cea mai înaltă, făcînd loc unei sfîşietoare şi, deopotrivă, surprinzătoare mărturisiri de credinţă: „Gruber tată, trec prin clipe grele... Eu cred mai curînd că îţi închipui că sînt ca în Thomas Mann, îmi place să mă duc la templu, umblu demn pe stradă şi gust şi îmi place că sînt bisericos, e frumos. E adevărat, aşa e. Dar să ştii că nu e numai atît, nu e... Partea nostimă e că chiar cred, realmente, total – cu tine sînt sincer, mă Gruber, nu ajunge să credem abstract, ce-ar fi să facem ceva?”.

Simptomatic pentru această destăinuire rămîne caracterul ei secret, ascuns, în fapt, o critică indirectă la adresa artificializării şi instituţionalizării excesive a credinţei, de astă dată în iudaism (se va convinge, mai tîrziu, de universalitatea lor): „Gruber, scrisorile mele din Interlaken se pun într-un tiroir secret, să nu dea care cumva niscaiva Valentin de ele. Ce crezi, Valentin nu crede deloc în Dumnezeu? Nu crede, mă, Dumnezeu e totul”. Ajuns la Montreux, revine cu insistenţă asupra confesiunii mistice, socotită a rămîne tabu: „Eşti singurul om căruia îi pot scrie, am fost nevoit să fug, eram cît pe aci... Vai de mine, cu coreligionarii mei nu pot vorbi, a fost nevoie să dau de un irlandez ca să pot vorbi cu un om de Dumnezeu, simplu, sincer şi real”.

Cea de-a patra scrisoare pe această temă se încheie întrucîtva premonitoriu, potenţialitatea şi disponibilitatea pentru convertire a subiectului se vor păstra în anticameră: „Degeaba vorbesc eu de una şi de alta, nu pot uita Interlakenul, nu-l voi uita niciodată, Gruber, sînt atît de nenorocit, de sincer, de simplu, de adînc nenorocit, am pierdut atît de mult... Mă înţelegi? Am avut atît de aproape de mine pacea sufletească şi-am părăsit-o”. În scrisorile următoare, efectele acestei crize mistice se extind, intrînd (savuros) în rezonanţă inclusiv cu concepţiile social-politice ori estetice ale subiectului: „De altfel, am aflat ce sînt, sînt nu numai un om modern, ci un modernist... Ştii că am plecat din Bucureşti ca adversar al concepţiei tragice şi eroice a vieţii, rahat, sînt din inimă partizanul ei convins şi hotărît”.

Adrian Mureşan este critic literar. Ultima carte publicată: Vîrstele subversiunii. N. Steinhardt şi deconstrucţia utopiilor, OMG, 2020.

Mai multe