Creativitatea globală

Dacă am fi oneşti şi mai ales dacă ne-am cunoaşte cu adevărat „interesul“, am recunoaşte deschis că ceea ce s-a întîmplat în ultimii cinci ani la ICR ne-a cam luat prin surprindere. Şi pe aceia dintre noi obişnuiţi cu „instituţiile“ româneşti, cu încrengăturile mononucleate de prieteni-suporteri-rude, dar chiar şi pe cei care au avut vreme să cunoască mecanismul prin care grupările de interese (culturale, academice, universitare) se dizolvă la un moment dat necesarmente. Cînd H.-R. Patapievici a venit la conducerea ICR, puţină lume şi-a imaginat că eseistul forte, intelectualul conservator, scriitorul extrem de personal ar fi fost cea mai nimerită persoană pentru a gira funcţionarea unui sistem în care propriile opinii şi convingeri trebuiau să lase loc diversităţii, relativităţii şi democraţiei gusturilor. Şi cei care i-au citit, cu admiraţie, cărţile, şi cei care-l ştiau doar din fotocopiile din Politice (care au circulat, într-o epocă nu foarte îndepărtată, în plenul Parlamentului României) s-au întîlnit într-o comună ridicare din umeri: cum ar fi putut teoreticianul „democraţiei incomplete“ să armonizeze şi mai ales să suporte reacţiile haotice ale unei culturi incomplete şi ea, marginale, pline de genii neînţelese şi de cerberi culturali? 

La cinci ani de la acceptarea acestei provocări şi la două săptămîni de la încheierea mandatului de preşedinte al EUNIC, ar trebui să recunoaştem că actualul ICR este una dintre rarele instituţii europene din România, iar pariul pentru care H.-R.P. şi-a pus între paranteze viaţa sa de pînă atunci e unul cîştigat. Nu ştiu cîţi intelectuali români contemporani ar fi acceptat o perioadă de strictă hărţuire-neînţelegere-ură (dacă vă imaginaţi că exagerez, ascultaţi cîteva zile susurele Google-ului şi pe cel al „vieţii literare“ îngemănate). Oare cîţi intelectuali de primă mărime ar fi acceptat, la limită, să devină simpli funcţionari, promotori ai comunicării şi multipolarităţii culturale şi ai preschimbării opoziţiei moderne centru-periferie prin cooperare şi diplomaţie culturală internaţională?  

Nu prea mulţi, în ciuda ispitelor, pentru că viaţa noastră culturală suferă, oricît am schimba noi tonul pe la colocvii şi simpozioane, de „complexul creatorului“ – cum numea E. Negrici predispoziţia romantic-lucrativă spre autism „creator“, frondă şi bîrfă groasă. Iar între „creatorul“ tipic, cu degetul la tîmplă, biblioteca în spate şi tutuind în dreapta şi-n stînga, de la înălţimea sa olimpiană, şi funcţionarul cu ochelari rotunzi şi mînecuţe, distanţa e încă mare, deşi Kafka şi Pessoa au fost de mult traduşi în româneşte. Cum se împacă aşadar funcţia administrativă şi coordonarea funcţionării unei instituţii-cluster (un adevărat ciorchine instituţional cu diverse personalităţi şi idei) cu creativitatea? Cum de poate creativitatea să fie altfel decît individuală, strict personală şi (în raport cu rapacitatea, consumismul şi gargara locurilor comune din jur) strict abisală? E vorba, desigur, de două tipuri diferite de „creativitate“, care însă folosesc aceleaşi individualităţi unice şi reprezentative într-o cultură, la un moment dat. 

Cînd H.-R. Patapievici defineşte reţeaua de instituţii culturale care lucrează în peste 130 de ţări, şi al cărei preşedinte a fost în anul trecut, ca pe un model de „creativitate globală... născută din punerea laolaltă a iniţiativelor locale“, îl credem în primul rînd pentru că, în ultimii cinci ani, nenumăraţi scriitori, regizori, artişti plastici, creatori de toate felurile au stat împreună cu alţi oameni creativi din întreaga lume. Mărturisesc, n-am crezut că acest lucru va fi posibil la o asemenea scară. Nu mi s-a părut potrivită, la acel moment, stabilirea unei comisii de traduceri după hachiţele şi simpatiile revistelor culturale româneşti, pentru că lucrez de ani buni la una dintre ele şi ştiu prea bine cum se construiesc portofoliile de colaboratori. Am priceput însă, destul de recent, că nu se putea altfel. La urma urmelor, din genul acesta de subiectivităţi şi omisiuni se nasc toate canoanele. Cum să alegi, fără afurisiri publice şi private, 20 de scriitori români din miile care-au scris vreodată? Cum să împaci suta noastră de ani de literatură cu apariţiile zilei de ieri? Cum alegi 10 scriitori contemporani din cei 15 valabili? Cum propui un scriitor bun: cu toate cărţile sale, sau doar cu cele reuşite? Cum aduci în atenţia unor contemporani cărţi scrise în alte vremuri, dar care, printr-o contorsiune tempo-spaţială, li se adresează exact lor? Nu poţi decide în privinţa acestor chestiuni decît comunicînd, luînd în discuţie mai multe opinii profesioniste, inteligente, autorizate (deşi subiective), cunoscînd lumea editorială spre care ţinteşti şi venind în întîmpinarea ei, fiind atent, în egală măsură, la insolit şi reprezentativitate. Şi, aş mai zice, ţinîndu-ţi firea, fiind acolo unde eşti, temporar şi întîmplător, aşa cum ai vrea să fie altul atunci cînd, predînd hăţurile, îţi vei vedea de ale tale: onest, deschis şi, în definitiv, creativ, chiar dacă într-un mod instituţional. H-R. Patapievici a făcut-o, împreună cu echipa sa, iar dacă am fi, la rîndul nostru, oneşti, am recunoaşte-o.