Cosmopolis

● Don DeLillo, Cosmopolis, traducere din limba engleză de Veronica D. Niculescu, Colecţia „Biblioteca Polirom“, Editura Polirom, 2012.

Te duci cu gîndul mai întîi la Metropolis (SF-ul din anii ’20, apărut şi ca roman, şi ca film mut): oraş futurist, oameni blocaţi în relaţii neomeneşti, criză a societăţii viitorului etc. Era stranie povestea de acolo, dar nu exagerat – SF vintage, ce să-i faci! Opt decenii mai tîrziu însă – în 2003 –, apare acest Cosmopolis al lui Don DeLillo, un Metropolis de o stranietate mult mai ironică şi mai perversă, deşi, în esenţă, e vorba tot despre oameni blocaţi în relaţii neomeneşti, criză a societăţii viitorului etc. DeLillo e un postmodernist cu vechime, hîrşit în machiavelisme textuale, poate să facă orice, inclusiv să istorisească nişte ceasuri din viaţa New York-ului sub forma unei ficţiuni vag SF. Aici, partea de „anticipaţie“ priveşte nu atît „ciber-capitalul“ sau supertehnologiile pomenite în poveste (lucruri intrate pe trei sferturi în actualitate), cît psihozele pe care acestea le pot genera.

Prin urmare, ceea ce şochează în Cosmopolis este mai ales bizareria dialogurilor, fluxul lor nevrotic, cu suceli fulgerătoare şi spasme aforistice, însoţind adeseori gesturi perfect neaşteptate. E aici un nefiresc care intrigă şi în care simţi mocnind dezastre de toate calibrele. Iar ele se vor şi produce, într-un crescendo bine strunit. Trebuie să fii, într-adevăr, uns cu toate alifiile narative ca să obţii asemenea tensiuni povestind, în esenţă, drumul unui miliardar prin New York, către o veche frizerie din cartierul în care copilărise.

Recenta ecranizare a romanului, în regia lui David Cronenberg, a lăsat deoparte mai multe dintre scenele ciudate ale cărţii, aşa că ar fi mare păcat să vă mulţumiţi doar cu filmul. Un pic de poezie stranie nu strică niciodată. Mai ales că – vorba unui personaj – „viaţa e prea contemporană“.