Corectitudinea literară

15 aprilie 2010   Carte

Una dintre cele mai incitante convorbiri de la ultimul Salon du livre parizian – ediţie aniversară care numai de celebrităţi scriitoriceşti nu a dus lipsă – a fost, fără îndoială, dialogul din prima seară între Marie Darrieussecq şi Régis Jauffret. Aflaţi, fiecare, în mijlocul cîte unui scandal mediatico-literar legat de ultima carte publicată, cei doi au discutat, mai bine de o oră, despre graniţele dintre ficţiune şi realitate, dar mai ales despre limitarea libertăţii scriitorului prin interpretarea factuală, cînd nu de-a dreptul juridică, a literaturii. Discuţia a fost interesantă mai ales fiindcă cei doi – scriitori de raftul doi spre trei, însă intens mediatizaţi şi traduşi – au simţit nevoia să răspundă în scris acuzaţiilor calomnioase: Jauffret într-o prefaţă excesivă la romanul său Sévère, în care îşi asigură cititorii că „nimeni n-a murit vreodată într-un roman“, Darrieussecq într-un amestecat Rapport de police, eseu despre plagiomnie (dorinţa de-a dreptul erotică de a fi plagiat) scris ca răspuns la acuzaţiile altor două scriitoare de limbă franceză – Marie Ndiaye, recenta cîştigătoare a Premiului Goncourt, şi Marie Laurens. Prima a acuzat-o pe Darrieussecq încă din 1998 de „maimuţăreală“ (singerie), după apariţia romanului Naissance des fantômes, iar cea de-a doua în septembrie 2007 de „plagiat psihic“, în legătură cu romanul Tom est mort.

Rapport de police, apărut la sfîrşitul lui 2009, nu este însă, cum ne-am putea imagina, o pledoarie în cazul propriu, o etalare de texte sau o demascare a taberelor provocatoare de calomnie, nici măcar o ironie devastatoare a noii poliţii literare care ascute lupta de clasă pe cele două maluri ale Senei. Raportul Mariei Darrieussecq e mai degrabă un jurnal de lectură exasperat al contextului ideologic în care au fost produse, de-a lungul timpului, anumite „acuzaţii de plagiat şi alte moduri de supraveghere a ficţiunii“.

Noua poliţie literară


Am fost convinsă, pînă să citesc cartea, că Darrieussecq – crucificată, calomniată, „atinsă în propria carne“, cum zicea într-o emisiune TV, sub privirea compasivă şi încurajatoare a lui Philippe Sollers – a scris o carte despre propria calomnie. Despre o formă de a fi dispreţuit, cum ar fi vrut să scrie Virginia Woolf şi n-a mai apucat. Romanciera devenită între timp psihanalistă scrie însă un eseu de aproape 400 de pagini (dintre care 36 de bibliografie) despre mizeria de a fi acuzat pe nedrept de plagiat. Argumentele de autoritate şi selecţia celor defăimaţi pe nedrept sînt strivitoare – începînd cu Proust, Freud şi Celan, trecînd prin Mandelstam şi Maiakovski, ajungînd la Danilo Kis şi, tangenţial, la ea însăşi (romancieră talentată, dar aparţinînd cu totul altui eşalon decît scriitorii amintiţi). Darrieussecq pledează la cîteva „bare“ imaginare, amintind complicata relaţie între Freud şi prietenul său Fleiss, manipularea mediatică a nefericitei acuzaţii de plagiat adresate lui Paul Celan de văduva prietenului său, poetul Yvan Goll, sau folosirea politică a calomniei plagiare în Rusia anilor ’20. Sînt însă tot atîtea procese încheiate cu sentinţe definitive (inclusiv cel propriu, care n-a putut ajunge vreodată în justiţie măcar pentru că nu există încă o legislaţie valabilă nici pentru „maimuţăreală literară“, nici pentru „plagiat psihic“).

Am citit raportul despre noua poliţie literară cu stupoare şi compasiune, dar aşteptînd pînă la sfîrşit detalierea cazului propriu, motorul acestui lung eseu. El apare mereu sub umbrela altor calomnii, între drama sinucigaşă a lui Celan şi groaza mărturisită de Daphné du Maurier de a i se scotoci prin propria intimitate, între cinismul lui Freud (deplîngînd „sinuciderea radicală“ a discipolului său Vicktor Tausk, care s-a spînzurat trăgîndu-şi şi un glonte în cap) şi cancerul fulgerător căruia i-a căzut victimă Danilo Kis după acuzaţia de plagiat. E clar, a fi acuzat pe nedrept de furt literar, parazitare, sampling te poate ucide la propriu. Marie Darrieussecq are însă nervii tari, cum singură mărturiseşte, dar mai ales o bogată experienţă de terapeută care diagnostichează pe loc erotomania transformată în plagiomnie.

Neputinţa de a gusta literatura

Există, totuşi, o parte interesantă în raportul acesta – cam haotic şi nedilematic – despre „micul trib de curajoşi gînditori ai plagiatului“ aflat în „ţara universitară, pe malul lacului Intertextual“. Este vorba despre aşa-zisa corectitudine literară ale cărei rictusuri îngheţate le putem vedea şi în revistele culturale româneşti sau în atribuirea anumitor premii literare. Noua corectitudine literară preferă (şi susţine, deşi nu direct) non-ficţionalul în literatură, primatul faptelor (şi al Istoriei reale), al emoţionalului şi al compasionalului legate de argumentul „trăitului“; noua corectitudine literară nu acordă imaginaţiei dreptul de a fi creatoare de realitate; noua corectitudine literară reciclează autenticitatea şi originalitatea primare, instituind (cînd are şi putere) un soi de anacronism uluitor pentru cei ce-şi imaginează că mai ştiu ce e literatura...


În Spania „sirenele supravegherii literare“ vuiesc periodic, mai ales din partea stîngă a eşichierului literar. Cam în aceeaşi perioadă în care apărea în Franţa raportul scriitoarei ultragiate, un sociolog spaniol respectat, care a conferenţiat nu demult şi la Bucureşti, scria în El País despre „puerilitatea ficţiunii“ şi limpezimea faptelor. Asta nu mai are de-a face cu plagiatul (nici măcar cu sensul lui etimologic, de furt de sclavi sau de copii), deşi exact istoria se poate repeta în mai multe cărţi, pretextele exterioare se pot suprapune, faptele sînt aceleaşi, nu cuvintele sau viziunea. În schimb, tendinţa aceasta are destul de-a face cu noua corectitudine literară, formă exasperantă şi foarte actuală a neputinţei de a gusta literatura şi mai ales de a o scrie.

Mai multe