Copiii arborelui de jacaranda

● Sahar Delijani, Copiii arborelui de jacaranda, traducere din limba engleză de Miruna Voiculescu, Colecţia "Biblioteca Polirom", Editura Polirom, 2013.

O carte tristă, plină de horror. Horror de categorie grea, nu jucărie – genul otrăvit, cancerizant de suflete, moral în pretenţii, criminal în fond. Concret, horrorul arestărilor în masă, al detenţiei politice, al torturii cu metodă şi al execuţiilor cu program. De fapt, horrorul consacrat al dictaturilor, fie ele de stînga, de dreapta sau de cult.

Sahar Delijani – iraniancă strămutată în SUA şi stabilită apoi în Italia – debuta acum cîteva luni cu acest roman crescut din biografia propriei familii. E vorba, aşadar, despre o familie din Teheranul anilor ’80, cu bunici mărinimoşi, părinţi prigoniţi politic şi copii născuţi cel mai adesea în închisoare. Bătrînii rezistă stoic şi îi cresc pe cei mici, aşteptînd ca părinţii acestora să fie eliberaţi. Proza rezistenţei mute merge astfel în paralel cu proza copilăriei, cu proza carcerală şi, pe alocuri, cu cea a exilului. Grea partitură pentru un debut, dar onorată cu o decenţă din care nu lipsesc nici inteligenţa, nici poezia!

În scenă apar patrule „cu chipuri severe şi guri pline de furie, îndărătnicie şi Dumnezeu“, şcolari chilugi cu „ochii grei de poezii şi sloganuri şi versete din Coran“, gardieni „în veşnicii papuci de plastic“, ferestre care „reflectă profilul îngenuncheat al oraşului“ şi teama de „imprevizibila epuizare a sufletului“. Dar mai sînt şi cîteva mărunţişuri imense, precum o brăţară din sîmburi de curmale făcută, pe furiş, de un deţinut pentru fiica sa, ori festiva decoraţiune interioară pregătită într-o celulă, pentru întîmpinarea unei nou-născute (o cutie de aluminiu umplută cu frunzele aduse de vînt în curtea închisorii).

Cît despre arborele de jacaranda, din grădina casei bunicilor, acesta face cam ce făcea la noi Copacul cîntat de Aurelian Andreescu, prin aceiaşi ani ’80: se înalţă demn, „încărcat de roade şi de noapte grea“.