Contemptus mundi

● Dan Sociu, Porc și sentimental, înțelept și rău, cu ilustrații de Ioana Drogeanu, Editura Polirom, 2021.

„M-aș întrista să-mi fie înțeleasă prefața asta ca un manifest literar”, avertizează Dan Sociu în deschiderea celui mai recent volum al său. Înțeleasă, nu. Dar instrumentată ca atare, mă tem, n-are cum să nu fie, de vreme ce, oricît de personal, eșafodajul argumentativ e convingător, deci fertil pentru eventuale puneri în perspectivă. Despre ce e vorba? De mai bine de un deceniu, Sociu pare înclinat spre diverse forme de recurs la prozodia așa-zicînd clasică. Fie că ține de măsură și restricții numerice (mă gîndesc la acele „Sonete în alexandrini” din Poezii naive și sentimentale sau la ciclul, pînă nu demult inedit, „Spital”), fie că păstrează rima sau, mai frecvent, asonanța (ca în Uau sau în 17 poezii) – tendința e clară. Publicînd acum, sub titlul Porc și sentimental, înțelept și rău, o serie de poeme mai vechi, Sociu se decide să gloseze asupra ei.

Faptul mi se pare important pentru că pune discuția „în albie”, epurînd-o de inutile generalități. Sigur că un poet, de ieri sau de azi, poate opta pentru orice formă de expunere stilistică. În definitiv, nu există alegeri revolute: Șerban Foarță sau Ileana Mălăncioiu sau Octavian Soviany coexistă fără probleme cu Petre Stoica sau Magda Cârneci sau Dan Coman. Întrebarea e: ce anume îl poate apropia de asemenea constrîngeri metrice pe un poet calificat de critică drept minimalist și frondeur? La această chestiune particulară, Sociu răspunde de două ori mai particular, convocîndu-și experiența, și nu cine știe de presiune a tradiției literare (asta deși, cu umor deghizat, plasează, în chiar prima pagină a prefeței, o trimitere la cel de-al șaselea revisionary ratio din Anxietatea influenței). Decisivă e, spune Dan Sociu, relația cu existența, pe care un poet e dator să o exploreze cu o curiozitate alertă: „Cum iubesc (dar și urăsc) banalul lumii, pe cel mai specific posibil, viața mea, așa cum o știu, am aplicat formele fixe la tot felul de anecdote și observații cotidiene și am văzut cum se ridică viața măruntă la alt nivel, o transfigurare mistică, dar și politică, democratică, nu mai explic” etc.

Să spun că o atare dispoziție coboară, după Sociu, pînă în prima copilărie, cînd accesul la propria noastră sensibilitate e mediat de cadențe și de potriviri silabice: de aici senzația acută de familiar pe care ritmul și rima reușesc s-o suscite. Aș zice că, dacă nu e un manifest pentru o anumită punere în scenă a versului, această prefață reprezintă totuși, de la un capăt la celălalt, o declarație pe cît de freatică, pe-atît de fermă în favoarea raportului intim cu substanța realității pe care poezia îl stabilește. Departe de a fi o evadare, cum se crede adeseori profund incult, avem de-a face cu un contact nemijlocit, somatic aproape, memorabil formulat în numai cîteva cuvinte: „te culcă pe real, ca legănatul unui tren”. Tocmai această convingere, pe care Sociu o întreține de douăzeci de ani (atît au trecut de la debutul cu borcane bine legate, bani pentru încă o săptămînă), e cea care justifică întru totul actualul chip al poeziei sale. Nu o „schimbare de macaz” se petrece în Porc și sentimental..., ci un update.

De altfel, combinatorica „formelor fixe” (s-o luăm ca atare: poetul forțează sensul sintagmei, extinzînd-o la tot ce ține de inerentele restricții prozodice), folosită inconsecvent și abandonată uneori cu totul, mi se pare secundară aici. Crucial e, în schimb, efectul de priză directă. După acesta, Sociu se orientează cu predilecție: „uite și natura, astea sînt dealuri, / vorbim ceva, nimic romantic / pînă să ne întoarcem la un vin, la un ceai / nimeni nu mai are o minte romantică / nu cred că mai există așa ceva / eu care sînt poet n-am o minte romantică / deși poate că am avut / nu-mi pare rău după ea, nu mă simțeam bine / prefer ceaiul, picioarele fierbinți, zîmbetele / flori în vaze, burghezie / fără țipete-n noapte, fără chin / nici un chin, numai respirație”. E-adevărat, cu oarece îngăduință se pot stabili și-n acest poem anumite cantități ritmice, dar trebuie să admitem că, all in all, are mai multe grade de libertate decît ne-am aștepta. Mai multe, oricum decît această nostalgică și, în final, ludic-rimbaldiană proiecție: „pentru că-mi uit vîrsta de cînd sînt cu tine / apariția mea în vitrinele mate mă întristează / pe Toamnei, pe la început de toamnă, la amiază / un băiat spre toamna vieții tinerește-naintează / pentru că-mi uit vîrsta de cînd sînt cu tine / vitrinele mate oglindesc pe un altul / nu sînt eu, e celălaltul”.

Și, oricum, infinit mai multe decît cele în care Dan Sociu își îngăduie mici artificii pur și simplu tehnice și privilegiază, de pildă, rimele interne cu alură de parigmenon („toate-mi sînt străine, deși-mi par încă familiare / ca unui basarabean panoul gării Basarab”) și cu anse culturale dintre cele mai adînci. Ca, de exemplu, în „călătoria aliterativă” de la p. 81 (să aibă ea legătură, oare, cu „eternitatea iterativă” a lui Dimov?), unde „trenul spre Sandwich” apare la un rînd distanță după niște „sendvișuri cu ouă”, unde stația „Rye” rimează, omofonic, cu românescul „rai” pentru ca, peste încă un vers, s-o descoperim și într-o traducere mascată: „ce bună-i în sendviș pîinea de secară”. Tot aici, între micile diversiuni tehnice aș plasa și disoluția de accente din începutul altui poem: „zboară zilele ca zidurile-n Siria / și mi se pare că în fiecare zi plătesc chiria? / rimează bizar, dar așteaptă puțin / că-mi știu meseria”. Curios e că, și fără această repliere de tip pince-sans-rire, ceva-ceva tot s-ar fi ales: și anume, un innuendo (e drept, prea puțin cunoscut) spre bizarul versificator de secol al XIX-lea State Prudănescu, care găsea cu cale să se plîngă, el, proprietar, de moravurile contractuale ale asociaților săi: „Așa se petrec lucrurile în Europa / Și chiar în Austria / Iar nu ca căpitan Căpităneanu / Care nu mi-a plătit chiria”.

Dar, încă o dată, nu din aceste subtilități filologice derivă (aici și aiurea) excelența lui Sociu, ci, mai degrabă, din încăpățînarea de a fi una cu lumea fără să ia cele ale lumii prea în serios.

Cosmin Ciotloş este critic literar și lector la Facultatea de Litere din București. Cea mai recentă carte publicată: Cenaclul de Luni. Viața și opera, Pandora M, 2021.