Conjuraţia Eminescu (II)
● Florina Ilis, Vieţile paralele, Editura Cartea Românească, 2012.
Infiltrarea în viaţa lui Eminescu a agenţilor informatori trimişi din viitorul comunist, pe de o parte, să descîlcească firele încurcate din biografia acestuia, pe de altă parte, să „influenţeze pozitiv“ gîndirea poetului pentru o mai bună recuperare şi reorientare ideologică a operei sale în posteritate, toată această intrigă are la bază ideea că biografia poetului se prezintă, de fapt, sub forma unor straturi de mărturii, documente, informaţii parţiale sau incerte, peste care timpul a adăugat deformările mitizării şi dezinformările ideologiei, constînd în interpretări orientate, tendenţioase şi abuzive, plus teoriile conspirative legate de moartea scriitorului văzut ca o victimă politică etc.
Biografia poetului continuă să se scrie de un secol şi jumătate acoperindu-se de straturi de ficţiune, iar Florina Ilis nu face decît să speculeze toată această arhivă a incertitudinii şi imaginaţiei bolnave construind un scenariu de urmărire consemnat într-un dosar politic în limbajul şi după toate regulile epocii comuniste. Dincolo de informatorii trimişi din viitor prin procedeul „marşrutizării“ (care permite nu doar călătoria în timp, dar şi o permanentă comunicare cu agentura-mamă) şi infiltraţi în toate locurile unde poetul călătoreşte, trăieşte sau este internat, se recrutează (nu ştim cum) şi personaje reale din viaţa lui Eminescu. În subsolul paginilor apar, astfel, notele unor „surse“ a căror identitate este, relativ, uşor de ghicit: Arbore (Ion Creangă), Iancu, Titus, Mite, Veronica, Dobrogeanul, Garabet, Şirianul (Ion Slavici), Jacques (Iacob Negruzzi). Florina Ilis construieşte toată această reţea de note, declaraţii, mărturii folosind tot ce a găsit: scrisori, jurnale, documente, foi medicale, poeme, uneori reproducînd fragmente în italice, alteori rescriindu-le sub forma unui colaj de notaţii autentice şi apocrife care nu reprezintă cîtuşi de puţin „un efort dramatic de a se apropia de adevăr“ (conform prezentării, destul de inadecvate, a romanului de pe coperta a patra), ci dimpotrivă, de a îngloba comentarii, informaţii şi interpretări de-a valma: colonelul de securitate care se ocupă de dosar „a avut grijă ca informatorii şi agenţii săi să lanseze o serie de zvonuri, astfel încît mărturiile contradictorii despre ziua de 28 iunie să încurce orice încercare de a afla vreodată adevărul“. De altfel, toată acesată nesfîrşită suită de note, rapoarte, procese-verbale şi interogatorii acumulează fără a lămuri niciodată nimic. Mai mult, aş zice chiar că Florina Ilis lasă pe dinafară exact adevărul, aşa cum se întîmplă în cazul bolii şi morţii poetului unde nebunia şi maniile, inclusiv sifilisul, sînt la loc narativ de cinste (prin reverii, halucinaţii, schizofrenii, alienări şi alte acte ale dereglării psihice), dar nu pronunţă niciodată, spre exemplu, termenul endocardită – cauza reală a morţii poetului.
Deschis între 1949-1951 cu titlul „Poetul Naţional“, cînd Sorin Toma este desemnat să „ajusteze“ poeziile neconforme cu ideologia marxist-leninistă în vederea reeditării operei şi a celebrării centenarului în urma căruia poetul va primi titlul de membru onorific al Academiei, dosarul de supraveghere va fi redeschis în perioada 1959-1971 „în scopul stabilirii atitudinii sale politice (dacă desfăşoară activitate duşmănoasă şi în ce constă aceasta), cît şi în scopul strîngerii de probe cu privire la activitatea poetică, în vederea prevenirii oricăror acţiuni duşmănoase“. Dosarul consemnează în data de 15 iunie 1959, ne spune o notă de subsol, inclusiv o acţiune de demascare publică la Ateneul Român, unde poetul (nu e clar dacă în persoană) „îşi reafirmase statutul de mare romantic (Eu rămîn ce-am fost romantic), se declarase nici mai mult nici mai puţin decît un ateu convins (Eu nu cred nici în Iehova,/ Nici în Buddha-Sakya-Muni...) şi, ceea ce era cel mai important, un mare român şi patriot. Cu toate acestea, poetul continuase să rămînă în atenţia organelor de anchetă etc.“. Acest moment creează confuzie: fusese poetul adus, deci sechestrat în viitor, de comunişti pentru a fi interogat? De ce în cele 700 de pagini ale romanului acest episod este expediat într-o singură frază? În finalul romanului e vorba de încă o şedinţă publică la Ateneu, de data aceasta scopul fiind anchetarea morţii poetului de către preşedintele Tribunalului Bucureşti, printre inculpaţi numărîndu-se doctorii Şuţu şi Zosin. Dar chiar şi acum, la anchetarea propriei morţi, poetul este chemat să depună mărturie, numai că nu vine pentru că „organele responsabile au constatat decesul acestuia“. Duh! Păi nu era mort? Nu asta era şi ideea? Cînd anume au constatat ei decesul poetului? Şi cînd anume are loc această (a doua?) şedinţă publică? Şi cum de în 1959 Eminescu fusese viu şi se prezentase (chiar şi simbolic) în viitor, iar acum, nu? Recunosc că n-am înţeles care este logica după care funcţionează acest scenariu narativ, pentru că o logică ar trebui să aibă, altfel este doar un ghiveci ficţional. De altfel, o altă notă de subsol comentează romanul eminescian scris de Filimon Ilea, unul dintre cei mai importanţi informatori ai dosarului: un „roman de fantezie biografică“ a cărui „viziune auctorială este neclară, sistemul complicat de naratori provoacă dificultăţi la lectură, punînd unele probleme deosebite (cine scrie?) etc.“. Citim noi chiar romanul lui Filimon Ilea, personaj-informator-narator care are aceleaşi iniţiale cu ale autoarei de pe copertă?
Trăgînd linie, romanul Florinei Ilis este realmente impresionant prin documentarea care a stat la bază, printr-o anume dexteritate cu care a integrat şi a mixat informaţii şi texte provenind din cele mai variate surse (dar lăsînd şi impresia devălmăşiei), prin felul în care şi-a însuşit, chiar dacă mecanic, mai multe discursuri (metafizic, matematic, de critică literară, medicină), prin uşurinţa cu care narează neobosit (dar şi nepăsător) pe sute de pagini. Toate acestea vor cîntări decisiv anul viitor cînd se vor da marile premii literare, şi spun asta fiind convins că receptarea critică de la noi, neobişnuită cu astfel de romane şi uşor impresionabilă cînd e vorba de formule narative inedite, chiar dacă folosite stîngaci, va fi cel puţin entuziastă. În ceea ce mă priveşte însă, rareori am citit un roman de o asemenea anvergură mai neatrăgător literar, care să mă lase mai rece şi care să-mi dea mai puţin de gîndit. Vieţile paralele este genul de carte pe care nu o vei reciti niciodată pentru frumuseţea, complexitatea şi profunzimea ei, pentru că nu are aşa ceva, are doar o idee pe care o dezvoltă rebarbativ şi redundant pe sute de pagini: un poet nebun înconjurat de agenţi din viitor care-l supraveghează complicîndu-i biografia. Mult mai puţin îndrăzneţ decît se prezintă (cu adevărat tare ar fi fost ca Florina Ilis să-l fi adus pe Eminescu în viitor pentru a fi anchetat sau, spre exemplu, să fi imaginat măcar una din scrisorile de amor trimise de Veronica lui Caragiale - dacă informatorii au acces la tot, de ce nu!?), romanul are doar aparent o construcţie complexă datorată mulţimii de naratori, nu are adîncimi, doar confuzii, şi nici vreun climax: la sfîrşitul cărţii nu ştii mai multe decît la începutul ei, pentru că nu s-a întîmplat, de fapt, nimic. Monocord (deseori ai impresia că citeşti aceleaşi lucruri scrise pe aceleaşi pagini, nu există o „geografie“ interioară a romanului, îl poţi citi şi sărind capitolele), abuzînd de stilul imperfect liber (încă nu ştim dacă Florina Ilis ştie să facă un dialog; dar asta oricum e boala scriitorului român), romanul acesta cu subiect atît de sensibil funcţionează, de fapt, ca un mecanism ce generează la nesfîrşit pagini complet lipsite de emoţie: poetul e doar un nebun logoreic, o caricatură schizofrenică, o marionetă de hîrtie debitînd vorbe goale, clişee şi concepte, un personaj, în general, kitschos („M-au omorît şi alţii şi n-am murit. Fiindcă sînt etern“), mutat de colo-colo prin ţară şi străinătate. Eminescu merita un roman mai puţin ambiţios, dar cu ceva mai multă înţelegere.