Comunismul din cărţi

Politică şi literatură – literatură şi politică. Se poate vorbi la infinit despre această relaţie cultivată de unii autori, evitată cu obstinaţie de alţii. Festivalul Internaţional de Literatură Bucureşti – al cărui slogan arată un angajament politic: „de la Est la Vest, de la Vest la Est“ – e o scenă extrem de utilă pentru dezbateri de acest fel. Una dintre discuţiile, din păcate ratate, ale acestei ediţii a fost tocmai relaţia dintre literatură (sau, mai precis, dintre anumite romane româneşti) şi istoria recentă. Desigur, nici unui scriitor nu-i place să spună că în cartea lui e vorba despre comunism. Ar fi, evident, o simplificare inutilă şi absurdă. Dar tema se regăseşte – că vrem, că nu vrem – în destule cărţi apărute în ultimii ani. Nu, la noi nu e neapărat o tendinţă a literaturii înseşi, ci mai degrabă o tendinţă a receptării. Poate că pur şi simplu cititorii şi-au dezvoltat o anumită sensibilitate pentru tema memoriei comunismului şi intră în alertă de fiecare dată cînd o descoperă într-o carte. Imaginea de fundal, timpul acţiunii, anumite personaje, chiar şi o replică sînt semne care pot induce interpretări la care autorul poate nici nu s-a gîndit. Chiar dacă exemplele sînt puţine, trendul există – el nu e indus de cantitatea cărţilor, ci de forţa ilustratoare.

În discuţia moderată de Marius Chivu la FILB, şi Lucian Dan Teodorovici, şi Filip Florian au sărit ca arşi înţelegînd greşit că moderatorul le-ar imputa înscrierea într-un trend al literaturii despre comunism. Evident, nu de trend era vorba, şi cu atît mai puţin de o tentativă de comercializare a literaturii prin adaptarea la nişte aşteptări ale publicului; ci de coincidenţa unor preocupări pentru trecutul recent. Lucian Dan Teodorovici însuşi recunoaşte acest interes pentru cultura memoriei. Trimiterile mai mult sau mai puţin evidente la totalitarism din cartea sa Matei Brunul nu sînt, deci, întîmplătoare. Şi chit că temniţa din roman nu poate fi identificată printre penitenciarele din, România comunistă, echivalarea e implicită. Altminteri, şi Filip Florian, şi Lucian Dan Teodorovici au dreptate să reproşeze receptarea îngustă, a oricărui roman cu aluzii la comunism, drept cărţi despre comunism.

„Despre comunism am învăţat mai mult din cărţile de ficţiune decît din manualele de istorie“ – îmi spunea, la încheierea primei ediţii a Festivalului Internaţional de Literatură, Alistair Ian Blyth, traducător în limba engleză al mai multor autori români. Aşa e, ficţiunea e un mijloc foarte eficient de investigare a trecutului. Mai ales cînd vorbim de o istorie atît de traumatică pe cît este trecutul dictaturii comuniste din România. Pentru că literatura reuşeşte acolo unde explicaţiile istoricilor, ale sociologilor, ale politologilor eşuează. Aş spune chiar că literatura ar putea fi ca un fel de cutie neagră a unui avion. Cînd mărturiile directe şi analizele specialiştilor nu reuşesc să explice catastrofa, ai nevoie de acele înregistrări ca să ai întregul tablou.

Tematizarea comunismului în literatură a devenit o tendinţă foarte clară mai ales în Germania, imediat după 1989, cînd zeci de scriitori, de-o parte şi de alta a fostului Zid, au început să povestească, adesea pornind de la biografia proprie, ce-au înţeles din anii ce i-au separat. Ceva mai tîrziu, acestor demersuri li s-au alăturat altele, pur ficţionale. Apoi, au apărut cărţi în care comunismul există ca imagine de fundal, ca aluzie, ca un context pentru nişte poveşti care au cu totul alte mize. Aproape toate trec – în ochii cititorilor, dar şi ai criticii – drept o formă de literatură angajată care tratează cultivarea trecutului. Alăturarea celor două cuvinte – „literatură“ şi „angajat“ – sună suspect. Însă în literaturile mari, decomplexate, pînă şi autorii sînt poate mai puţin vehemenţi în a apăra „arta pentru artă“. Nu, scriitorii nu fac (neapărat) politică în romanele lor, dar nici nu au cum să facă abstracţie de contextul în care scriu şi publică. Libertatea şi independenţa lor artistică există tocmai pentru că acest raport cu actualitatea sau cu trecutul este asumat.