Coman vs D Great

2 decembrie 2010   Carte

● Dan Coman, Irezistibil, Editura Cartea Românească, 2010. 

S-ar putea vorbi de un trend al romanelor scrise de poeţi. Pentru că, la un moment dat, au resimţit limitările poeziei sau pentru că, pur şi simplu, voiau să încerce şi altceva, numai în ultimii doi ani mai mulţi poeţi din generaţiile tinere (însă exemplele pot fi extinse şi la celelalte generaţii: Dora Pavel, Nichita Danilov, O. Nimigean ş.a.) s-au apucat şi de/au trecut la roman: Ioana Nicolaie (O pasăre pe sîrmă), Adela Greceanu (Mireasa cu şosete roşii), Dan Sociu (Urbancolia şi Nevoi speciale), Marin Mălaicu-Hondrari (Cartea tuturor intenţiilor şi Apropierea) sau Stoian G. Bogdan (Nu ştiu cîte zile). 

Ca şi în cazul romanului Norei Iuga Hai să furăm pepeni (2009), şi cartea de proză a lui Dan Coman este tot o auto-ficţiune scrisă în perioada unei burse din Germania. „Aveam de gînd să scriu poezie. Am scris cartea aceasta“, mărturiseşte Dan Coman şi, într-adevăr, cartea vorbeşte despre blocajul poetului cu acelaşi nume, supranumit D Great Coman, personaj pe care-l întîlnim, ca The Great, şi în romanul Apropierea al lui Marin Mălaicu-Hondrari. De altfel, romanele poeţilor bistriţeni, inspirate, în grade variate, de propriile vieţi, încep să semene tot mai mult cu proiectul unei mitologii de grup. Din această perspectivă, Irezistibil este şi o replică la Apropierea (titlu menţionat în acest roman), dar, într-un anume fel, şi o completare, căci la Marin Mălaicu-Hondrari personajul The Great este singurul care n-are voce. Lucrurile se leagă şi la nivelul intrigii. Dacă în Apropierea, cei trei poeţi prieteni decid să se despartă şi să plece o vreme prin lume pentru a-şi regăsi inspiraţia, aici aflăm întreaga poveste a lui D Great şi îl urmărim eşuînd, demascîndu-se ca impostor pe fondul invidiei stîrnite de poezia lui JPF şi de succesul lui MMh, autorul Apropierii. Nu ţin deloc să suprapun cele două romane şi să le „citesc“ pe fiecare din perspectiva celuilalt (de altfel, personajele, deşi recognoscibile, au alte nume), însă aceste trimiteri se impun cumva de la sine. 

Irezistibil spune povestea la persoana întîi a (carierei) poetului D Great, surprinsă în cinci capitole, însă suficient de diferite pentru a fi autonome. „debut“ este o lungă secvenţă de un burlesc absolut a înmormîntării bunicii lui Alexandru Dan Răţoi, poet îndrăgostit de mătuşa lui, căreia i-a scris poemele cu care tocmai a debutat în volumul colectiv Camera. În „o întîlnire cu cititorii“, cartea lui Dan Coman (între timp preluase numele soţiei) i-a adus deja notorietatea şi este invitat la o întîlnire cu nişte şcolari undeva la ţară, întîlnire care se dovedeşte a fi un coşmar kafkian cu accente folclorice: copii îmbrăcaţi în costume populare îi recită poemele despre moarte, poetul fiind, mai întîi, agresat de oficialităţile locale, pentru ca apoi să fie sechestrat şi violat de directoarea obeză, mare fană. (O povestire asemănătoare, dar în cheie realistă, este „Bacoviană“ a lui Mircea Cărtărescu). În „D Great Coman“, capitol scris fragmentar, cu multe metalepse, vedem cum, în liceu, se leagă prietenia literară a celor trei în jurul maestrului Paraschivoiu, pictor şi poet strălucitor, genul boem, care ţinea un cenaclu şi o trupă de teatru. Literatura transformă însă prietenia lor într-o competiţie poetică pe care cel care va deveni D Great Coman o tot pierde („Ştiam că prietenia noastră s-a bazat întotdeauna pe literatură, pe încrederea noastră în literatură – dar cum să mai cred în aşa ceva cînd ei îmi repetă că scriu prost, că sînt încă departe, că trebuie să am răbdare?“). Recunoaşterea şi, implicit, reînnodarea prieteniei se produce, cîţiva ani mai tîrziu, dar printr-un furt de texte: ca amant al soţiei alcoolice a lui Paraschivoiu (dat afară din casă şi ajuns cerşetor în pragul nebuniei), Dan Coman publică sub propriul nume poeziile acestuia şi, astfel, devine „cel mai important poet al României“. În capitolul „studio 45“, poetul se află la o bursă în străinătate, unde începe brusc să vorbească germana, o limbă pe care n-o cunoaşte, dar în care scrie nişte poeme (pe care nu le înţelege) ce-i aduc şi recunoaşterea europeană. Această pierdere a controlului propriei identităţi creatoare – poetul e impostor, iar gloria, nemeritată; furtul poeziilor fiind tot o vînzare de suflet – duce, în final, la disoluţia fizică a poetului al cărui corp se dezintegrează treptat, rămînînd numai gura ce rosteşte cu vanitate „D Great Coman“, falsul supranume al unui nume împrumutat care a înlocuit un nume uitat („Dan Coman a fost întotdeauna pentru mine un nume necunoscut. Un nume la care intru ca într-o casă pustie. Dar nici Alexandru Dan Răţoi nu mai eram eu, era ceva la fel de străin şi fără folos“). 

Irezistibil (titlul face trimitere la un vers din Ghinga, volumul secund al lui Dan Coman, atribuit, aici, lui Paraschivoiu) este confesiunea parabolă, ce evoluează de la grotesc la absurd şi fantastic, a poetului cu acelaşi nume, care, în pasiunea lui pentru literatură, contaminată însă de obsesia gloriei, consimte la impostură şi acceptă un supranume contrafăcut. Dincolo de autoderiziune, există însă ceva narcisist şi superficial în această „confesiune“ despre poeziile-care-nu-i-mai-aparţin-poetului în care ficţiunea personajului şi autobiografia autorului cu acelaşi nume se ambiguizează reciproc folosind trucuri narative minimale şi care nu este, de fapt, decît o nouă formă de a contribui la propriul mit. Căci ceea ce pare a fi împotriva lui Dan Coman e doar o nouă cărămidă la soclul lui D Great. Sau viceversa. Ca şi în cazul Urbancoliei lui Dan Sociu, autoexpunerea aceasta ca nouă autenticitate (ambele romane fac mare caz inclusiv de sexualitatea autorilor-personaje) dă un surogat de roman şi rămîne, de fapt, un divertisment cu aşa-zisul substrat profund la vedere, o carte despre sine, dar cu pretenţia simbolizării.  

Spre deosebire însă de Dan Sociu, lui Dan Coman îi iese mult mai bine proza. „debut“ şi „o întîlnire cu cititorii“ sînt două excelente povestiri în care burlescul şi absurdul dau cîteva pagini absolut memorabile. Restul capitolelor sînt mai puţin reuşite, poate şi pentru că intră în rezonanţă cu alte texte: găselniţa din „studio 45“, cînd poetul începe brusc să vorbească germana, o limbă pe care n-o ştie dar care îl controlează, seamănă cu situaţia din povestirea „Şansa“ de Răzvan Petrescu, în care un muncitor de pe un şantier o ia razna recitînd, fără voia şi cunoştinţa lui, din Shakespeare; iar ideea disoluţiei fizice din textul final, „gît de lup“, pare inspirată de schiţa „Caietul albastru“ a lui Daniil Harms.

În concluzie, părţile sînt mai bune decît întregul, dar, cumva, asta şi salvează cartea: variaţiile stilistice, riscurile, dezechilibrul. Romanul nu e „irezistibil“, dar e interesant.

Mai multe