Civilizaţii de serie B
● Xenos. Contact între civilizaţii, antologie de povestiri SF coordonată de Antuza Genescu, Editura Nemira, 2014.
Cele nouă povestiri al acestui volum colectiv, tematic (care nu e o antologie, de vreme ce nu presupune o selecţie valorică din proze deja publicate în periodice sau volume individuale) nu fac împreună, din punct de vedere al imaginarului SF, nici cît prima jumătate de oră din scenariul unui blockbuster precum, să zicem, recentul Edge of Tomorrow (adaptarea unui roman de Hiroshi Sakurazaka). Comparaţia este nedreaptă, dar perspectiva mi se pare demnă de urmărit. SF-ul a ajuns într-un punct în care poveştile/scenariile cît de cît originale, care nu mai urmăresc intrigi clasice, sînt foarte puţine (gen Avatar sau District 9, să zicem), în schimb, a apărut ceea ce aş numi fusion SF-ul, poveştile care mixează elemente din mai multe zone (spre exemplu, Edge of Tomorrow este un fel de Groundhog Day placat pe War of the Worlds, cu motive din Matrix şi din altele), aduc împreună personaje din poveşti separate (gen Aliens vs Predator) sau doar pun cap la cap scenarii distincte care însă construiesc coerent o poveste mai mare (gen Prometheus ca prequel al seriei Aliens). În faţa ofensivei hollywoodiene a acestui nesfîrşit mixaj al imaginarului SF care, datorită CGI-ului, îşi permite, din punct de vedere vizual, absolut orice, literaturii SF scrise pe hîrtie îi rămîne doar şansa de a fi bună ca literatură în sine. Or, în cazul acestui volum colectiv de trei sute de pagini, am numărat pe degetele unei singure mîini ideile sau frazele cu adevărat bune; în rest, am fost copleşit de stîngăciile stilistice, mediocritatea dialogurilor şi ridicolul situaţiilor, de banalitatea personajelor, lipsa de profunzime şi de imaginaţie a intrigilor şi a descrierilor, de clişeele care populează poveştile, avînd pe tot parcursul lecturii impresia că am mai citit aceste poveşti undeva, cîndva, oricum în forme lizibile şi nepervertite. Iar eu nici măcar nu sînt un cititor constant al genului. Pe ici, pe colo, am dat şi de lucruri bune, dar în general am rămas cu impresia unei literaturi de serie B.
În povestirea „Adevărul despre expediţia Starky“, Liviu Radu ne oferă relatarea unui fotograf pus de autorităţi să descrie o descindere jurnalistică într-o zonă de conflict din Africa, expediţie terminată tragic, cu pierderea cîtorva jurnalişti. Se discută foarte mult pe marginea corectitudinii politice, văzută ca o nouă formă de cenzură în presă, cineva menţionînd, la un moment dat, faptul că „ultima găselniţă a fost extinderea relaţiilor interrasiale la relaţii interspecii“. Numai că, în ciuda finalului, nu acesta pare a fi subiectul povestirii, care însă bifează tema volumului: „Din punct de vedere tehnic şi ştiinţific, diferenţa dintre noi şi extratereştri ar fi mult mai mare decît era cea dintre europeni şi pieile roşii“, spune un personaj într-o conversaţie despre tipul de „întîlnire“ pe care oamenii l-ar putea avea cu extratereştrii. Din păcate, nu cred că Liviu Radu, altfel unul dintre maeştrii genului la noi, a gîndit foarte bine această povestire, pînă la urmă necalibrată şi obscură, greşită inclusiv narativ: relatarea fotografului supravieţuitor începe prin a se referi la autorităţi la persoana a treia („Autorităţile competente care anchetează cele întîmplate mi-au cerut să aştern pe hîrtie...“), lăsîndu-ne să înţelegem că relatarea sa este, de fapt, reluată în faţa altor destinatari; pentru ca la sfîrşit să li se adreseze autorităţilor direct, la persoana a doua („...pînă m-aţi preluat voi“), ca şi cum textul ar fi chiar mărturia oficială.
Povestirea lui Aurel Cărăşel, „Migraţia“, este însă o aiureală de-a dreptul: dispariţia dinozaurilor s-ar explica printr-un fel de... transhumanţă stelară. În urma unui semnal bio-chimico-energetic care a anulat efectul de gravitaţie, dinzaurii au migrat pe alte izlazuri cosmice doar pentru a se reîntoarce pe Terra într-un proces nesfîrşit de „păşunat stelar ciclic“. Tot o aiureală, încă şi mai mare, este „O insulă la marginea lumii“ de Diana Alzner, cu un scenariu în care trovanţii de la Costeşti-Vîlcea ar fi nişte bolovani de origine extraterestră. Folosindu-se de o întîmplare reală – descoperirea, de către un detector amator, pe dealul din Budeşti-Vîlcea, a celui mai mare tezaur monetar de la noi: 55 de kg de aspri otomani –, Diana Alzner adaugă lîngă monedele descoperite şi nişte „pui de trovanţi“ pe care geologul amator îi sparge, eliberînd astfel o bacterie care, în cele din urmă, îi transformă pe oameni în sclavii unei entităţi extraterestre (ca „două picioare de păianjen care atîrnă din cer“). Scenariul are nenumărate elemente ridicole, iar povestea – sub forma conversaţiei a două femei supravieţuitoare – este scrisă foarte, foarte prost.
Un fel de steam-punk debil este „Cum să prinzi un extraterestru viu şi nevătămat“ de George Lazăr. Nişte extratereşti au bombardat orăşelul Lunca, după care au construit un gard înalt de beton şi au plantat nişte ţepuşe ca sistem de apărare şi, asemeni otomanilor, le impun oamenilor nişte cote de colectare, produse agro-alimentare, dar şi sînge. Extratereştrii îi ajută pe oameni la agricultură (le dau seminţe modificate genetic) şi pentru că au nevoie de sînge nealterat de alcool, iau în calcul chiar incendierea viilor. Toate acestea le sînt transmise foştilor locuitori ai Luncii printr-un medium, un nene ales de extratereştri să fie Glasul lor. Oamenilor li se pare inacceptabilă această sclavie şi pun la cale un război de eliberare; noroc cu un puşti care, împreună cu sora lui, prinde o extraterestriţă pe nume Cristina („semăna cu o floare crescută în glastră“), care le spune cum stă de fapt treaba, şi cele două civilizaţii se înfrăţesc. Această povestire demnă de a fi ecranizată de Minimax este, de fapt, o mică capodoperă a comicului involuntar.
Nu mai insist asupra textelor proaste, şi ţin totuşi să remarc două povestiri. Scrisă modest, „Întîlnire cu rhumbii“ de Daniel Haiduc are însă o premisă interesantă: Luna a fost colonizată şi pămîntenii pot face un circuit turistic în care admiră, printr-un perete de sticlă, nişte forme extraterestre ajunse accidental pe Lună şi cărora oamenii le-au permis să vieţuiască într-un perimetru delimitat. Protagoniştii povestirii sînt un cuplu de agenţi infiltraţi printre turişti pentru a preîntîmpina actele teroriste puse la cale de către cei care se simt ameninţaţi de prezenţa extratereştrilor. Pe Ioana Vişan o remarc din nou, după contribuţia în volumul Steampunk. A doua revoluţie (Millenium Books, 2011). În această povestire, intitulată „Secvenţă de zbor“, e vorba de o echipă de prospectori care caută zăcăminte de minereuri în solul unei planete populate cu nişte meduze translucide plutitoare, de mărimea unui om: „Corpurile sub formă de umbrelă se vălureau uşor pe margine, sub influenţa aerului călduţ expulzat de aparatul lor de propulsie. Le ducea doar în sus, fără variaţii de direcţie, şi nu atingeau o altitudine prea mare. Se opreau la maxim doi metri deasupra solului, unde rămîneau suspendate, mişcîndu-şi din cînd în cînd tentaculele diafane într-un limbaj indescifrabil. Prezenţa oamenilor le lăsa indiferente. De obicei.“ În urma unui accident însă, are loc clasicul act de contaminare între cele două organisme. Îndrăzneaţă (dar nu foarte reuşită literar, căci nu are încă dexteritatea stilistică a lui Cărtărescu, spre exemplu, din cele cîteva secvenţe asemănătoare prezente în Orbitor), perspectiva micro abordată de Ioana Vişan construieşte prea literal un mise-en-abîme, altfel interesant, al celor două forme de explorare, a solului şi a organismului. Fără a fi originală, „Secvenţă de zbor“, cu lirismul ei straniu, este însă cea mai bună povestire a volumului.