Citate și idile

● Adrian-Silvan Ionescu, Baluri în România modernă: 1790-1920, Editura Vremea, 2020.

Nu sînt, cred, singurul tentat să așeze acest eseu al lui Adrian-Silvan Ionescu la frontiera istoriei literare. Măcar pentru ultimul capitol, „Mascarade și umor”, care conține o selecție bogată (chiar dacă, se va vedea, incompletă) din beletristica și publicistica secolului al XIX-lea. Sînt numeroși scriitorii români care au atacat tema, fără-ndoială suculentă: predispune la alternanțe de perspective, deschide calea psihologismului, captează un mediu și o societate (în funcție de care „ochiul” poate fi admirativ sau ironic), descrie rigori și abateri, se pretează comparațiilor lesnicioase, în special cînd e vorba despre travestiuri și impersonări. Mai mult decît atît, în jurul balurilor se țese, în chip norocos, o rețea de amănunte circumstanțiale dintre cele mai interesante. Adrian-Silvan Ionescu le extrage țintit din gazete uitate (unele, totuși, accesibile pe Internet în format digital) ori din manuscrise inedite, consultate la Biblioteca Academiei sau în fondurile Arhivelor Naționale. E un merit, îmi vine să spun, definitiv. Sau, în orice caz, greu recuzabil.

Exemple? O scrisoare a lui Al. Cristofi către Christian Tell (1854) care pune în evidență mai bine ca orice pamflet ambiguitățile morale ale lui Heliade Rădulescu. Și totul de la un banalissim fes, pe care, ca înalt funcționar otoman ce devenise, poetul avea obligația de a-l purta: „D. Eliad spunea că Omer dînd un bal la București el a fost silit să nu meargă fiindcă nu știa ce costum să pue. Cu costumul de paharnic, zice, ciocoii era să zică: vezi, a venit la cele dintîi; de mergeam cu uniforma turcă, era să zică lumea că sînt turc; astfel am hotărît mai bine ca să nu merg”. Și mai spectaculoasă e reconfigurarea profilului lui Mișu Văcărescu (Claymoor), îndeobște tratat drept invertit notoriu, poate și din rațiuni așa-zicînd profesionale. „Ocupațiunea mi-a schimbat sexul”, scria sub o caricatură de C. Jiquidi reprezentîndu-l pe faimosul cronicar monden drapat într-o rochie decoltată. Despre calamburul pe cît de ușurel, pe-atît de grosier care-i pocea acestuia ultima silabă a pseudonimului nu e cazul să mai amintesc. Folclorul urban al epocii clasase, oricum, cazul. Cu atît mai prețioasă e mărturia pe care o convoacă Adrian-Silvan Ionescu, desprinsă din jurnalul încă nepublicat al lui Alexandru Socec (fiul marelui librar). La întrebarea acestuia din urmă, Mișu Văcărescu ar fi oferit o variantă într-atît de nemăgulitoare încît merită a fi luată în serios: contractase, la 18 ani, o boală venerică extrem de păcătoasă, care a presupus tratamente îndelungate și care, în cele din urmă, după ani de traumă psihică, a ajuns să-l paralizeze. „D-atunci l-a cuprins o frică așa de mare de a se face de rîs – ca impotent – încît a rămas într-adevăr impotent”, explică, plauzibil înduioșat, tînărul Socec.

Altminteri, tocmai empatia pe care o pun în mișcare „personajele” cărții lui pare să-i lipsească lui Adrian-Silvan Ionescu. Îi pot înțelege poziția: Baluri în România modernă debutează cu cîteva pagini foarte personale despre relația autorului cu aceste foarte codificate deghizamente. Copil fiind (avem și probe fotografice în acest sens), el practica în familie mici regii de gen, echipîndu-și jucăriile favorite pentru spectacol. Descoperise lumea aceasta, cu fascinația ei cu tot, odată cu carnavalul de la Palatul Pionierilor. Îmi e totuși greu să trec pe lîngă cuvintele nefericite pe care Ionescu le alege pentru evoca dificultățile întîmpinate în organizarea unui bal din 1980: cum manechinele profesioniste de la Casa de Modă „Venus” se mișcau, spune autorul, greoi în ritmurile muzicii de salon, a preferat să apeleze la prieteni „cu bună extracție genealogică”. Nu-i nevoie, îmi închipui, să fii doctrinar pentru ca aceste rînduri să-ți zgîrie privirea. E o chestiune, în definitiv, de stil: ereditatea nu-i o calificare în sine. Și nici un „supliment” la umanitate. La fel, găsesc că e prea neutră, ba chiar de-a dreptul amuzată relatarea morții în flăcări a unei tinere la un bal din 1878. În ce mă privește, mi-a amintit de un cutremurător episod din Craii de Curtea-Veche. Pentru Adrian-Silvan Ionescu, scena e prilej de inadecvate reverii (de altfel, tot ce vine în atingere cu balurile pare să-i suspende spiritul critic eruditului cercetător și să-l împingă spre elogiu și evlavie). Idilismul acesta ar putea fi, de altfel, contracarat chiar cu mostrele furnizate de autor: e greu de spus de ce o societate altminteri mimetică, de un aristocratism dubios și vicioasă pînă în măduvă ar fi superioară celei instrumentate azi în cluburi și lounge-uri (cum se arată încredințat Adrian-Silvan Ionescu). E iarăși discutabil că vorbele buruienoase aruncate peste umărul partenerei de dans (v. p. 203) ar fi configurat numaidecît o „elită”. Și așa mai departe.

Rămînînd însă la chestiuni filologice, mă nedumerește absența din inventarul de aici a romancierilor postpașoptiști de tip Bujoreanu sau Radu Ionescu, după cum nu înțeleg de ce autorul îl amintește doar pasager pe N.T. Orășanu: ar fi avut la dispoziție, din același, serialul Misterele mahalalelor sau Cronica scandaloasă a oraşului (1857-1858), excelente reportaje tipologice de bal (opt la număr: „Pomul verde”, „Herasca”, „Bilcek” ș.c.l.). Altundeva (p. 205), Iorgu Caragiali e transformat într-un neverosimil „Iancu”. Simplă scăpare de condei, fără îndoială, pentru că, altminteri, trimiterea bibliografică la Cornea, Nestorescu & Constantinescu e riguros exactă.

În fine, cartea se ridică totuși deasupra scăderilor ei, atîtea cîte sînt.

Cosmin Ciotloş este critic literar și lector la Facultatea de Litere din București. Cea mai recentă carte publicată: Cenaclul de Luni. Viața și opera, Pandora M., 2021.