Cît (trebuie să) citim dintr-o carte?
„Chiar trebuie să terminăm de citit cărţile începute? Este bună prin definiţie cartea pe care am citit-o pînă la capăt? Sau există şi ocazii cînd alegem să părăsim o carte înainte de final, poate chiar la mijlocul ei, şi cu toate astea să simţim că a fost o carte bună, poate chiar excelentă, să ne bucurăm că am citit cît am citit, dar fără a simţi şi obligaţia de a fi terminat-o? Întreb asta pentru că mie mi se întîmplă tot mai des. E vorba de vîrstă, de înţelepciune, de senilitate? Încep o carte. Cititul ei mă bucură mult, apoi vine un moment cînd simt că am citit suficient. Nu e ca şi cum nu mă mai bucur citind-o. Nu sînt plictisit. Nici măcar nu mi se pare o carte prea lungă. Pur şi simplu nu-mi mai doresc să mă bucur de ea. Pot spune apoi că am citit-o? O pot recomanda şi altora ca pe o carte reuşită?“ În primăvara lui 2012, scriitorul şi cronicarul literar Tim Parks publica în
acest eseu intitulat „Why finish books?“ (care poate fi citit pe
), în care problematiza pe marginea obişnuinţei, mai bine zis a prejudecăţii noastre că o carte (bună, se-nţelege) ar trebui neapărat citită pînă la capăt.
Tim Parks observa acolo că, uneori, lectura unei cărţi atinge un punct maxim al satisfacţiei, iar acesta vine întotdeauna
de final. Chiar şi în cazul cărţilor al căror final oferă înţelesul întregului corp al cărţii, chiar şi în cazul cărţilor care-şi plasează în final centrul plăcerii, finalul niciodată nu justifică şi nu gratifică cititul întregii cărţi, spune Tim Parks, pentru care opera neterminată a lui Kafka sau, dimpotrivă, opera încheiată a lui Proust, ambele cazuri sugerează că o carte, de la un moment dat încolo, s-ar putea termina oriunde, fără ca aceasta să-i afecteze strălucirea.
Nu contează atît desfăşurarea acţiunii ori felul în care subiectul cărţii se manifestă şi se dezvoltă, cît forţele şi tensiunile puse în joc. Savoarea stă în intrigă, spune Tim Parks, nu în rezolvare: „Tot ce putem spera de la finalul unei cărţi cu o intrigă bună este să nu distrugă ce a fost înainte“. Să laşi deoparte o carte bună înainte de a fi terminat-o de citit dovedeşte „calitatea estetică a ţesăturii“, felul superior în care stilul se împleteşte cu subiectul, detaliul specific cu viziunea de ansamblu: „Odată ce structura capătă formă şi stabilitate, iar motorul narativ porneşte, nevoia unui final este doar o nefericită povară, o stinghereală, o deplorabilă închidere a atîtor posibilităţi. Uneori am experimentat ultimele cincizeci de pagini de suspans, cu care mulţi scriitori sînt condamnaţi să încheie o carte, într-o stare de tortură psihologică, constrîns să gîndesc viaţa ca pe o maşină de manufacturat patos şi tragedie, de vreme ce singurele finaluri în care credem sînt, fireşte, cele nefericite.“
Dar dacă prin abandonul lecturii unei cărţi cititorul îi face scriitorului o favoare, exonerîndu-l de sarcina de a găsi o ieşire cît mai graţioasă din subiect? – se întreabă Tim Parks care crede că există o tiranie a finalurilor: „Nu mă îndoiesc că aş avea o părere mai proastă despre multe din cărţile pe care în loc să le citesc pînă la capăt le-aş abandona“.
(Fac aici o paranteză pentru a cita din recenzia simpatică de pe goodreads.com a unei cititoare a antologiei
al cărei editor sînt, o antologie de peste 400 de pagini format mare, cu 40 de povestiri aparţinînd unui număr de 23 de autori: „Cu siguranţă, îndeplinindu-şi scopul de radiografiere a prozei scurte româneşti de dată recentă,
e însă o lectură greoaie, care conţine atît de multe tipuri de scriere şi schimbări de stil de la un autor la altul, încît nu ajută cititorul să rămînă conectat, să nu vrea să o mai lase din mînă. Chiar cînd găseşti un text care te transpune într-o anumită stare, te face să vrei mai mult, să explorezi şi să guşti un anumit tip de senzaţie, treci la următorul autor şi te simţi literalmente izbit de pereţi de violenţa schimbării. Cititul e o chestie foarte intimă, prin urmare legătura cu un autor sau cu textul lui se face la un nivel de profunzime care nu prea se pretează acestui mix organizat exclusiv după criterii geografice şi temporale. Am ieşit din cartea asta obosită, chiar epuizată, ca şi cum aş fi avut un lung şir de aventuri de o noapte cu vreo douăzeci de tipi mişto, dar atît de diferiţi încît n-am avut timp să mă adaptez.“)
Acum, că a venit toamna cu noutăţile editoriale, stau şi mă întreb şi eu dacă chiar trebuie să terminăm de citit cărţile care ne ademenesc să le începem. Şi îmi pun această întrebare retorică (subliniez „retorică“, să nu creadă cine ştie ce
că prin asta afirm că n-aş citi pînă la capăt cărţile despre care aleg să şi scriu – un proces de intenţie facil şi nedemonstrabil, cu care orice cronicar s-a confruntat în cariera sa de-a lungul căreia, în mod inevitabil, a frustrat, prin verdictul său, mulţi autori); îmi pun, aşadar, această întrebare retorică, în care sper că se subînţelege şi autoironia mea de recenzent în serie care-şi face curaj, privind teancul de cărţi, mai vechi şi mai noi, care mă ademenesc să le încep, majoritatea foarte mari: Daniel Bănulescu,
reeditare, Charmides, 435 p.; Dumitru Ţepeneag,
, Tracus Arte, 570 p.; Ion Iovan,
, Polirom, 510 p.; Daniel Vighi,
Cartea Românească, 590 p. Iar dacă credeţi că lungimea este apanajul prozei, vă înşelaţi: Angela Marinescu,
Charmides, 480 p.; Ezra Pound,
Humanitas, 674 p.; Mircea Cărtărescu,
,
Humanitas, 780 p.; O. Nimigean,
, antologie, Casa de editură Max Blecher, 366 p.
Nici la literatura străină treaba nu e mai… subţire: Jhumpa Lahiri,
Nemira, 480 p.; David Foster Wallace,
Curtea Veche, 560 p.; Guillermo Cabrera Infante,
Curtea Veche, 624 p.; Varlam Şalamov,
Polirom, 656 p.; Sebastian Faulks,
Litera, 624 p.; Donna Tartt,
, Litera, 1120 p.
Din fericire, există şi cărţi pe măsura lenei: Jean Mattern,
, Polirom, 152 p.; Graham Greene,
Litera, 144 p.; Clarice Lispector,
, Univers, 144 p. sau Patti Smith,
Polirom, 86 p.
Pentru final, mă întorc la eseul lui Tim Parks, căruia îi scapă din vedere un detaliu important legat de cititul cărţilor, iar asta ar fi fost în favoarea pledoariei sale retorice pentru neterminarea cititului cărţilor: elementul memoriei lecturii, şi anume faptul că rareori ţinem minte finalul unei cărţi bune. De cele mai multe ori rămînem cu
plăcerii lecturii celor cîteva sute de pagini, cu atingerea fină a „ţesăturii“ sale estetice, şi nu cu informaţia factuală adunată în ultimele fraze. Impresia lecturii ne-o lasă captivitatea intrigii, nu eliberarea deznodămîntului. Ne
că o carte a fost bună fără a ne aminti neapărat şi finalul, care este printre lucrurile cel mai uşor de uitat. Cum spune Michael Paterniti: „Cea mai grea parte a scrisului este că ai cititori“.
Pagina de autor a lui Marius Chivu aici.