Cît mai mult în tot mai puțin

Cu toate că le cunosc foarte bine riscurile, de cînd mă ştiu am fost dornic să citesc, dar şi să fac, antologii. Multum in parvo mi s-a părut întotdeauna un principiu atrăgător şi eficient, chiar dacă implică selecţii subiective, nedreptăţi, absenţe de neiertat, decupaje tendenţioase. 

Cînd am ajuns, în 1980, la Institutul „G. Călinescu“, am fost literalmente fericit să fac secretariatul (inclusiv dactilografierea) antologiei Atitudini şi polemici în presa interbelică.  În 1993 am tipărit la Humanitas o culegere de vorbe caragialiene despre viaţă, literatură şi neamul românesc. 

În 2007, la Curtea Veche, am adunat fragmente din memoriile, jurnalele şi confesiunile cîtorva tipuri de feminitate copleşitoare (De la coroana regală la Cercul Polar), în ideea de a oferi o oglindă a sufletului românesc prin trei castelane (Regina Maria, Martha Bibescu, Maria Cantacuzino-Enescu), două suferinţe atroce provenind din lumea satului (Aniţa Nandriş, Elisabeta Rizea) şi o icoană a culturii ca vibraţie metafizică (Alice Voinescu).  

Mi-aş fi dorit să coordonez o serie editorială cu „cele mai frumoase scene de dragoste din proza românească“, ori cu „cele mai frumoase peisaje din cuvinte“. Cu sonete sau secvenţe comice. Cu personaje feminine din romanul românesc, sau cu mărturii despre anii de formare a personalităţii. Cu „amintiri din copilărie“, poeme de dragoste, sau memorialistică de călătorie: în ţară, în Europa, în lume. Cu manifeste ale generaţiilor literare, de la paşoptism la optzecism, trecînd prin junimism, iorghism, criterionism, şaizecism. Sau cu „cele mai frumoase o sută de scrisori“ din epistolarul naţional. Şi, Doamne! ce-aş mai fi reluat antologia lui Radu Albala, din 1962, cu Bucureştii în literatură!

Spre sfîrşitul anilor ’80 plănuiam cîteva cărţi de eminescologie lucrate (în colectiv, de bună seamă) ca anexe ale unor mari volume de critică şi istorie literară. Un Eminescu pliat, rînd pe rînd, pe Bachelard, Béguin, Jean-Pierre Richard, Hugo Friedrich, Charles Mauron, Gilbert Durand...  

Să vă mai spun cîte speranţe mi-am pus, acum vreo zece ani, într-o antologie a eseului românesc, propusă (via Andrei Pleşu) de-o editură slovacă, al cărei sumar l-am corcolit şi dorlotat o groază? Cum se întîmplă, sleirea editorului determină apatia antologatorului. Sau cum am asudat cîţiva ani la înserierea celor mai negre pagini ale românilor despre ei înşişi, de la Cantemir la Patapievici, proiect exploziv de viabil, dar pe care l-am considerat în final de-a dreptul sadomasochist, flagrant contraproductiv în abulia autodistructivă care ne caracterizează?!? 

În fapt, dacă ne gîndim bine, tot ce ne înconjoară strigă disperat după „mult în puţin“. După minimalismul epic, scenografic, arhitectonic, cinematografic, plus „noua bucătărie“, unde trei fire de rucola, două măsline şi-o felie invizibilă de prosciutto „populează“ o farfurie cu diametrul de-o juma de metru! După deviza „less is more“ în vestimentaţie şi atrofierea decorativă pe nume IKEA, adevărată tragedie pentru paseiştii ahotnici de paturi cu baldachin, birouri din mahon sprijinite pe labe de leu, şifoniere Biedermayer şi grele brocarturi căzînd ca giulgiul pe ferestre. 

Unde te-ntorci, dai de nimic. Mai nimic în farfurie. Mai nimic în cap şi pe trup. Nici urmă de decor pe scenă. Un perete de sticlă, trei ţevi de aluminiu, un metru de gazon, grătarul de barbecue – şi gata vila „cu grădină“! Şnurul tanga, adică nimic, în locul fabuloşilor chiloţi tetra, ca să nu mai evoc indicibilul baroc senzual pe nume „moartea pasiunii“. Ikebana de-o palmă pe acoperiş, în locul parcului englezesc. E-book şi audiobook la purtător, cu mii de titluri în palmă, în locul bibliotecii cu scară, mii de cărţi legate, seif pentru rarităţi, lupă, halat de casă, şemineu, tablouri de familie şi sécrétaire. 

Vă spun toate acestea drept circumstanţe atenuante. Anume, ca să fiu bine înţeles cînd scriu despre un volum pe coperta căruia apar ca „editor“, deşi i-am fost numai iniţiator – Cărţile care ne-au făcut oameni – lansat de Humanitas, vineri 10 decembrie, la Galeria Galateca.  

Nu-i vorba nicidecum de laudă de sine! Eu n-am fost altceva decît histrionul, altfel zis: dubaşul care traversează satul bătînd în tobă şi strigînd „lume, lume, veniţi de vă povestiţi lecturile care v-au copt fiinţa spirituală“. Iar totul a fost făcut pro bono. Nici un autor nu ia bani pentru munca lui. Iar dacă sumele rezultate din vînzare vor depăşi investiţia în tipar, ele se vor duce către tinerimea defavorizată, aşa cum a făcut Marius Chivu în cazul antologiei despre bunici, realizată în 2007 şi publicată tot la Humanitas. 

Îngăduiţi-ne să vă oferim această carte cadou de Crăciun. Părinţilor pentru copii. Bunicilor pentru nepoţi. Liceenilor, studenţilor, profesorilor. 

O carte pornită oarecum în joacă, acum trei luni, aproape ca un pariu. Eram la o vorbire cu Gabriel Liiceanu şi Andrei Pleşu, cu Tania Radu şi buna noastră prietenă Teodora Stanciu de la Radio România Cultural, cînd ne-am dat seama cît de multă lume ne somează pe fiecare, fie la tîrgurile de carte, fie cu alte prilejuri, să dăm liste de lecturi, selecţii „ultimative“, topuri, ierarhii. Copiii nu mai au vreme de citit, vor totul intensiv, daţi-ne zece, douăzeci de titluri inconturnabile. 

Aşa am ajuns să-i cuprindem între două coperte pe Neagu Djuvara, Ana Blandiana, Mircea Cărtărescu, Ion Vianu, Ioana Pârvulescu şi Livius Ciocârlie, pe Victor Rebengiuc, Mihai Măniuţiu şi Valeriu Stoica, pe Gabriel Liiceanu, Andrei Pleşu, Horia-Roman Patapievici, Andrei Cornea şi Lucian Boia, pe Nicolae Manolescu, Alex Ştefănescu, Irina Petrescu şi Ştefan Câlţia, întrebîndu-i ce cărţi i-au fascinat în copilărie şi adolescenţă. Un eşantion de umanitate artistică, un temperament mai diferit decît altul, dar fiecare cu o greutate anume, de necontestat, în spaţiul public. Texte inegale, fireşte, aşa cum şade bine făpturilor culturale pe care publicul le-a selectat graţie aşteptărilor sale de-a pururi inefabile.  

Am vrut cu tot dinadinsul să lansăm cartea năprasnic, fără dichisuri şi fără timp de gîndire diplomaticească, între Sf. Nicolae şi Crăciun. Ştiu prea bine că-mi voi face alte sute de duşmani. Numai în USR sînt aproape trei mii de suflete, dintre care pe puţin cinci sute presupun că se considerau îndreptăţite să figureze într-un atare sumar. 

Ce m-a bucurat cel mai mult a fost sinceritatea absolută a semnatarilor. Nimeni nu s-a dat cititor de Shakespeare şi Heidegger la opt ani. Dimpotrivă, apar în prim-plan basmele, Ispirescu şi Andersen, Ion Creangă şi Fraţii Grimm, iar 9 nume din 19 citează Insula misterioasă de Jules Verne... 

Cum îi ştiu pe gazetarii noştri, precis că se vor arunca nu la prezenţe, ci la absenţe. De ce nu Alexandru George, Eugen Simion, Ion Ianoşi, Mircea Martin şi Eugen Negrici lîngă Nicolae Manolescu? De ce numai Rebengiuc, Irina Petrescu şi Măniuţiu, fără Lucian Pintilie, Radu Beligan, David Esrig, Andrei Şerban, Purcărete, Iureş, Dabija? Ş.a.m.d.   Nu am de gînd să mă disculp. Aveţi un experiment, aşteptăm reacţiile. Un lucru e sigur: cartea aceasta face pereche perfect cu Nu speraţi că veţi scăpa de cărţi, volumul dialogal realizat de Jean-Claude Carrière, Umberto Eco şi Jean-Philippe de Tonnac în 2009, tradus acum de Emanoil Marcu la Humanitas. O sărbătoare pentru bibliomani şi bibliofili. Pe scurt: nu dracul e aşa de negru, ci ochii noştri, gata înceţoşaţi, întunecă viitorul.  

Dan C. Mihăilescu este critic literar. Cea mai recentă carte a sa este Despre Cioran şi fascinaţia nebuniei, Editura Humanitas, 2010.