Cît de gingașe mai sînt ideile?
● Paul Zarifopol, Din registrul ideilor gingaşe, Editura ALL, 2010.
„Astăzi, intelectualii propriu-zişi, dacă mai sînt vizibili, sînt deopotrivă duşmăniţi din două părţi: de lumea conservatoare şi de cea revoluţionară. Ei sînt atît de puţintei şi de mititei, şi lumile acestea aşa de mari şi grozave, încît la mijloc intelectualii se arată, iertaţi-mi vorba, destul de caraghioşi. În general, le trebuie mult tact intelectualilor ca să nu fie caraghioşi, cînd se întîmplă să fie aruncaţi în vreun scandal, indiferent dacă e acela un război de cafenea ori răfuiala unui contingent întreg. Intelectualului, autentic sau şi de simplu amatorlîc, nu-i şade bine să stea au-dessus de la mêlée, fiindcă şi aşa e mult prea aproape de dînsa şi poate să-l ardă, ci să se poarte aşa ca şi cum la mêlée ar fi tocmai la depărtare potrivită pentru ca s-o observe cît mai limpede. [...] Colaborarea intelectualilor se face fără vreo organizaţie şi fără premeditare, şi numai aşa poate avea specifică valoare. Sindicalizarea inteligenţelor este un nonsens. Să fie intelectual cît mai competent pe seama lui – destulă muncă va avea pentru o viaţă de om, fără să se mai încarce cu delegaţii, congrese şi misiuni. Dar şi altminteri, intelectualii, de orice specie, n-au nevoie să se îngrijoreze special şi direct de soarta lumii. Hîrtia tipărită este încă la preţ bun...“
Am citat in extenso un fragment, de actualitate, din eseul „Intelectualul“ publicat de Paul Zarifopol în volumul său de debut, apărut în 1926 – Din registrul ideilor gingaşe. Eseistul avea atunci 50 de ani, făcuse un doctorat în Germania, iar peste numai cîţiva ani urma să devină primul editor al lui I.L. Caragiale – îngrijindu-i seria de Opere de la Editura Cultura Naţională – şi colegul lui G. Călinescu – scriind săptămînal în Adevărul literar şi artistic. Fără pregătire filozofică serioasă şi fără a fi devenit estetician (lucrarea sa de teorie literară a rămas neterminată), Paul Zarifopol a fost un anticlasicist convins, a crezut în autonomismul estetic (aparţine celei de-a treia generaţii maioresciene, conform Istoriei... lui Nicolae Manolescu) şi a fost un mare susţinător al modernismului. Interesul său pentru filozofie a fost de natură estetică şi s-a datorat tocmai nevoii de a înţelege conceptul modern de artă. De altfel, era un admirator al lui Flaubert, Valéry, Gide sau Meyrink, precum şi – dacă nu mă înşel – primul cititor şi comentator de la noi al lui Proust, căruia i-a consacrat un studiu încă înainte de Primul Război, adică la mai puţin de un an de la publicarea, în Franţa, a primului volum din În căutarea timpului pierdut. Cu toate acestea, găsea romanul lui D.H. Lawrence – Amantul doamnei Chatterley – „literatură de fată bătrînă cu imaginaţia perturbată“, iar ideile din povestirile lui Andersen – demne de a fi cenzurate. Gusturile sale literare erau, în general, eclectice, iar despre literatura română a scris foarte puţin şi amestecat. Chiar şi în ceea ce-l priveşte pe Caragiale (un moralist de tip clasicist, destul de incult, oricum „învechit grozav“), reproşa Momentelor stilul gazetăresc şi credea că teatrul său nu va mai fi gustat şi de generaţiile viitoare.
Revenind la Registrul ideilor gingaşe, aici Paul Zarifopol face figura unui eseist politic, adept al liberalismului occidental, şi al unui moralist (Montaigne a fost unul dintre modelele sale) a cărui premisă este că „politica, moravurile, arta, sportul şi tehnica sînt materiile obligatorii pentru omul cultivat“. Eseurile sale sînt, de fapt, texte ironic-polemice, uneori impregnate de o fină satiră, în care pledează pentru „raţionalitatea consecventă şi responsabilă“, apără cultura, inteligenţa şi gîndirea, în faţa invaziei prostiei, amatorismului, imitaţiei şi violenţei. Avînd o structură neconvenţională, temele abordate variază de la filozofie, ideologie şi politică la literatură, limbă şi modă, iar cînd Paul Zarifopol face portretul „Tipului politic“, cel lacom de putere, limitat, corupt şi agresiv, rosteşte fraze cu relevanţă actuală: „Concentrată excesiv în actualitate, voinţa politică este, în fond, neaccesibilă judecăţii consecvente; fiindcă grupul politic şi creatura lui n-au memorie exactă, nici răspundere...“ Eseistul e preocupat şi de rolul intelectualului în societate, de relaţia dintre artişti şi gustul publicului, dar, mai ales, de chestiuni legate de ideologie (feminism, fascism, marxism, comunism), de religie, diferenţe de clasă, dictatură ş.a. Însă, în mod cu totul regretabil, din cele 36 de eseuri cîte conţine volumul, această minusculă ediţie de la Editura ALL reproduce doar 9. Lipsesc, astfel, eseuri esenţiale, deopotrivă frumoase şi provocatoare, fără de care ideile lui Paul Zarifopol nu mai apar „gingaşe“ deloc. Căci după cum a demonstrat Nicolae Manolescu, „gingaş„ are aici sensul de „delicat“, adică provocator, chiar şocant. Lipsesc, aşadar, eseuri importante şi cît se poate de provocatoare (şi nu doar pentru sfîrşitul anilor ’20), precum „În procesul intelectualilor“ („Intelectualii sînt singurii vinovaţi de tot ce se întîmplă în viaţa societăţilor... Singuri intelectualii au fost în stare să prepare filozofic discreditul inteligenţei, să dea prestigiu de argumentare dispreţului şi urii altor clase şi meserii de intelectuali...“), „Feminism“ („Pentru noi, bărbaţii toţi, femeia este un fenomen banal, obsedant şi grav“), „Toleranţă“ („Dacă e drept că anume clase sociale sînt istoric chemate să aplice anumite idei, aplicarea acestora se subordonează inevitabil intereselor acelor clase, şi interesele sînt intolerante“), „Revolta contra istoriei“ şi „Marxism amuzant“ („Socialiştii au produs, potrivit tacticei politice, şi volume groase şi broşurele. Volumul pentru intelectuali, broşura pentru lucrători. Şi adeseori ce se spunea în volum nu se potrivea întocmai cu ce se spunea în broşură“), „Sentimentalii“, unde se face paralela între ideologi şi poeţii melodramatici („Marxiştii puri au putut face, în Rusia feudal agrară, stat comunist, cu imperturbabilă eleganţă teoretică, fără să le pese cît de puţin de realităţile economice; desigur, un exemplu delicios de triumf al sentimentalismului pur în politică“), sau „Apologii penibile“ unde creştinismul şi comunismul sînt puse în paralel: „Alături de ura împotriva bogatului şi condamnarea lui radicală, stătea, în revoluţia creştină ca şi în cea comunistă de astăzi, o ură, tot atît de veninoasă poate, împotriva intelectualului“.
Din registrul ideilor gingaşe a fost interzis în comunism şi a fost reeditat abia în 1997 de Al. Săndulescu. Atît de „gingaşe“ erau (şi încă sînt) ideile lui Paul Zarifopol! Or, din prezenta ediţie (care nu precizează nici cine este îngrijitorul, nici de unde sînt reproduse textele) nu se mai înţelege absolut nimic. Neprofesionistă pînă la iresponsabilitate, această apariţie nu face decît să compromită cartea, precum şi plasarea ei într-un nou context ideatic. „Produsele acelea inconsistente şi difuze ale gîndirii comune“, cum definea ironic ideile Paul Zarifopol, rămîn, din păcate, chiar aşa.