Cioran - șocant și enigmatic

12 mai 2011   Carte

- interviu cu Ferdinand LEOPOLD -

În 1933, aflat în Germania la studii, într-o scrisoare expediată şi publicată în ţară, tînărul bursier român credea că pentru a înţelege Germania acelor zile trebuia să îndrăgeşti tot ce este exagerat. Este una dintre cele mai puţin ofensive, mai puţin şocante şi provocatoare reflecţii făcute de Cioran în cuprinsul a 25 de articole, selectate din corpusul celor circa 140 scrise pînă în 1949, traduse, antologate, însoţite şi de o postfaţă sub semnătura lui Ferdinand Leopold, apărute la editura Suhrkamp sub titlul Über Deutschland („Despre Germania“).  

În jurul unui trecut vinovat

Trecutul brun al celui despre care Peter Sloterdijk avea să afirme că este cel mai important scriitor filozof a fost luat sub lupă deja în studiul Martei Petreu, intitulat Un trecut deocheat precum şi în controversata carte Uitarea fascismului, scrisă de Alexandra Laignel-Lavastine, lucrări la care şi Ferdinand Leopold se referă în postfaţa antologiei. Pe bună dreptate, traducătorul atît de dificilelor şi explozivelor texte revendică necesitatea unui studiu ştiinţific solid al publicisticii cioraniene (care, în paranteză fie spus, este un teren minat). 

Era previzibil ca în absenţa unei contextualizări istorice corespunzătoare, a unei mai profunde cunoaşteri a realităţilor româneşti din anii ’20 şi ’30 ai secolului trecut, în absenţa unei traduceri a pătimaşei scrieri Ţara mea, şocul produs de mărturiile textuale ale nebuniei, ale rătăcirilor juvenile, ale pasagerei, dar nefastei admiraţii nutrite faţă de Hitler şi nazism – păcate de care Cioran s-a căit ulterior şi pentru care şi-a făcut mea culpa – să fie în Germania zilelor noastre mai puternic decît în Franţa ori România. Este adevărat că unele dintre textele incluse în antologia germană nu au mai fost republicate nici în România… Dar nu mai puţin adevărat este că în Republica Federală, din raţiuni istorice şi legitime imperative morale, sensibilitatea faţă de orice formă de fascism este incomparabil mai accentuată decît oriunde altundeva pe continent. Centenarul Cioran în spaţiul cultural de limbă germană marchează abia începutul unor dezbateri mai puţin encomiastice, dar nu mai puţin necesare în jurul unui trecut vinovat pe care şi publicarea cărţii „Despre Germania“ îl scoate din uitare. Ferdinand Leopold, traducătorul şi realizatorul acestui volum „antologic“, a acceptat să-mi acorde în scris răspunsuri memorabile la întrebările pe care i le-am adresat încă înaintea apariţiei oficiale, pe 12 martie, a cărţii „Despre Germania“, în librării.

Pentru început vă cer o mărturisire: ce vă apropie şi ce vă desparte de Cioran? 

Cum e şi firesc, şi nu ar putea fi altcum, de Cioran mă apropie şi mă leagă o oarecare afinitate filozofică, un anumit sentiment al vieţii, o anumită atitudine faţă de lume. Atunci cînd i-am cunoscut opera şi am început să o aprofundez, eram cufundat în studii de filozofie maha-ya-nistă şi i-am urmărit cu mare interes reflexiunile asupra teoriei vidului şi budismului în genere, ceea ce s-a prelungit într-o corespondenţă, iar apoi s-a adîncit într-o prietenie. Poate nu e inutil să amintesc amănuntul că l-am „descoperit“ pe Cioran, în urmă vreo trei decenii, prin intermediul celebrului japonolog Oscar Benl, un universitar cu adevărat universal, care-l confrunta în seminare pe Cioran cu filozoful şi misticul zen Do-gen. Ceea ce mă desparte – m-aş mărgini aici doar la constatarea că, probabil spre deosebire de Cioran, am avut avînturi sistematice, am cunoscut ispita sistemului...

Există în prezentarea volumului Über Deutschland o trimitere la interesul stîrnit în Germania, după publicarea aproape completă a operei, de aşa-numita „pată brună“ de pe vesta albă a acestui sceptic ilustru, o pată pe care actualul volum o face foarte vizibilă. Vă aşteptaţi la o receptare diferenţiată, nuanţată a acestei antologii sau la demonizarea fără drept de apel a articolelor scrise între anii 1933 şi 1935, cînd Cioran s-a aflat la studii într-o Germanie intrată sub malefica zodie a naţional-socialismului?

Nu-mi rămîne decît să sper că receptarea va fi suficient de nuanţată; în schimb, tentaţia demonizării e inerentă şi acută. Nu mulţi au răbdarea şi interesul necesar pătrunderii şi aprofundării vieţii intelectuale din România interbelică. De altfel, este şi un travaliu anevoios şi complex. Cred că, în ultimă instanţă, e nevoie şi de mult timp pentru a putea surprinde şi digera dedesubturile vîltorii intelectuale de atunci. Însă trebuie radiografiat fondul pe care au putut creşte fenomene abisale precum clocotul cioranian.

Astăzi, la un hotar al istoriei 

În ce măsură contextualizarea istorică a textelor cioraniene, bibliografia ştiinţifică a publicisticii sale din acei ani, în special a articolelor despre Germania, ar putea atenua, fără a neutraliza, caracterul radical, exploziv al acestei „moşteniri grele“? 

Contextualizarea istorică şi bibliografia ştiinţifică sînt condiţiile elementare şi indispensabile pe care un astfel de studiu istoric le presupune. Altminteri nu văd cum am putea înţelege ceea ce s-a întîmplat; adică înainte de a trage concluzii, ar trebui să urmărim de-a fir a păr şi cu luare-aminte cum era structurat contextul cultural al epocii, ceea ce, fireşte, nu e deloc lesne. Mărturisesc că unele dezvoltări sau deraieri îmi par, privite din perspectiva de azi, de-a dreptul ininteligibile, cu neputinţă de înţeles şi de explicat. Ori, în ce termeni poţi judeca ceea ce nu înţelegi?

În postfaţa antologiei pe care aţi semnat-o, menţionaţi că, spre deosebire de Nae Ionescu sau Mircea Eliade, publicistica lui Cioran nu este nemijlocit legată de evenimente politice concrete. Din lectura articolelor pe care le-aţi tradus, mi s-a părut că Cioran se foloseşte de eveniment doar ca de o platformă de decolare a ideilor sale deşi, cum afirmaţi, „nu-şi dă gîndul pe faţă“. Oare patosul stilistic care, după cum spuneţi, îi făcea discursul „seducător şi primejdios“ mai poate avea şi azi efect?

Ceea ce spuneam în postfaţă era o impresie, o sugestie. Într-adevăr, nu am aflat de la Cioran nimic din ceea ce ar trebui să ştiu pentru a-i putea judeca adecvat raţionamentele sau, mai bine zis, parafrazîndu-l pe stilistul francez, „les rages, les aveux, les anathèmes“ din tinereţe. Seducător şi primejdios e de multe ori ceea ce nu înţelegem, ceea ce nu e compatibil cu argumentul, ceea ce ne răpeşte spiritul critic, adresîndu-se altor planuri ale fiinţei decît celor raţionale. Dar tocmai acestei seducţii tînărul Cioran pare a nu-i fi putut opune serenitatea apolinică, complăcîndu-se într-un extaz dionisiac, ale cărui resorturi sînt departe de a fi complet cartografiate. Istoria culturilor ne-ar putea înlesni înţelegerea acestor ocoluri, tîrcoale, abateri, scurtcircuitări ale gîndirii şi simţirii. Arta ar fi să încercăm să devenim conştienţi că sîntem supuşi unor forţe şi impulsuri pe care nu le putem nici stăpîni, nici întrevedea fără un efort autonoetic considerabil, dar acesta trece, precum şamanul, întîi printr-un iad… Cu privire la patosul stilistic, cred că astăzi nu-şi are locul şi rostul, dar trebuie să-i dezghiocăm miezul în context istoric; dintr-o astfel de analiză minuţioasă n-am avea decît de învăţat, cu atît mai mult cu cît astăzi ne aflăm la un hotar al istoriei. Nu e niciodată inutil să pătrundem pînă în rărunchii problemelor – chiar de-ar fi să nu ne slujim de Cioran decît drept pretext.  

a consemnat Rodica BINDER  

Partea a doua a interviului va apărea în numărul viitor.

Mai multe