"Cioran este unic în secolul său" - interviu cu Nicolas CAVAILLES

22 decembrie 2011   Carte

Traducător din limba română, Nicolas Cavailles a coordonat editarea operei franţuzeşti a lui E.M.Cioran în Colecţia "Pleiade" a Editurii Gaullimard. Cea mai recentă lucrare a sa este volumul L'Elegance et le Chaos. Correspondance de Catherine Pozzi.

Cînd l-aţi citit prima dată pe Cioran?

Pe vremea adolescenţei, la biblioteca municipală; era Précis de décomposition, în Colecţia „Idées“. L-am luat repede şi l-am citit lîngă un zid izolat, sub un copac, în spatele unei parcări. 

Ce aspecte ale operei lui Cioran v-au atras la acea primă lectură şi care vi se mai par importante astăzi?

Obsesia morţii, forţa negativă, sentimentul singurătăţii şi această mizantropie metafizică, să spun aşa, care îi va fi conferit lui Cioran misiunea literară de a reduce la neant toate iluziile specifice existenţei umane. De asemenea, oscilaţia între libertate şi neant. 

Vi se pare îndreptăţită părerea că Cioran ar fi principalul continuator al lui Nietzsche în secolul al XX-lea?

Nu, deloc. Nietzsche ar putea fi socotit mai degrabă un „frate duşman“ al lui Cioran, o lectură de tinereţe căreia îi denunţă curînd „clovneria mistică“. Un tînăr turmentat din anii ’20 nu putea să nu fie sedus de aventura nietzscheană; iar Cioran l-a purtat toată viaţa înăuntrul său pe acest dezechilibrat iconoclast care l-a impresionat şi apoi l-a decepţionat. Dar dacă a scris mult despre Nietzsche, acest fapt se datorează mai degrabă gustului de a se opune, şi mai puţin autocriticii. Itinerarul său l-ar apropia mai degrabă de Schopenhauer – dacă ar trebui neapărat să-l înscriem într-o perspectivă pesimistă germană. 

Ce scriitor din secolul al XX-lea poate fi comparat cu Cioran, în privinţa stilului şi a temelor de reflecţie?

Nici unul. Dacă analizaţi împreună stilul şi mizele gîndirii sale, Cioran este unic în secolul său. Obsesiile sale şi cele ale marelui său prieten, Eugen Ionescu, erau învecinate, dacă nu identice; dar operele lor pornesc în direcţii formale aproape contrare. Acelaşi lucru cu Beckett sau cu un Paul Valet. Cioran a cunoscut două influenţe majore, Lev Şestov şi Paul Valéry, şi putem pe bună dreptate să le comparăm cărţile, dar, şi aici, diferenţe decisive îl separă atît de unul, cît şi de celălalt; simplul fapt de a fi cunoscut influenţe atît de opuse pune în evidenţă sfîrtecarea căreia i s-a abandonat Cioran. Cît despre cei care au venit după el, care l-au citit şi care se prezintă drept „copiii spirituali“ ai celui care a „comis toate crimele în afara celei de a fi tată“, aceştia cu greu vor putea să scape riscului caricaturii. Cioran este mai apropiat de un poet exaltat în felul lui decît de orice discipol autoproclamat; el îl încurajează pe fiecare să-şi urmeze propria cale, să nu imite pe nimeni. 

„Muribunzii mileniului al treilea“

Credeţi că opera lui Cioran este adecvat percepută în România după 1989?

Opera lui Cioran se bucură de lecturi multiple în România, ceea ce este un lucru foarte bun, chiar dacă anumite perspective hiperpolitizate sau psihanalitice, sau stilistico-lingvistice pot şoca prin caracterul lor excesiv reducţionist. Irina Mavrodin, Simona Modreanu, Ion Vartic, Marta Petreu, Constantin Zaharia – ca să nu dăm decît cîteva nume – i-au consacrat lui Cioran cărţi importante, cu un aport considerabil la înţelegerea lecturii sale. S-a vorbit despre ambiguitatea, naivitatea, melancolia sa, entităţi diferite, care prilejuiesc comentarii diferite, dar fără să se excludă şi fără să dăuneze complexităţii ansamblului. 

Există diferenţe între receptarea românească şi cea franceză?

Cu siguranţă, da, iar motivele acestei deosebiri de abordare sînt interesante. Discut adesea despre asta cu un prieten român care trăieşte în Franţa şi care pregăteşte o carte despre Cioran şi despre pesimism; el este scandalizat de lectura mediocră prin care francezii percep opera lui Cioran, de reducerea lui plicticoasă la un stilist detaşat, sceptic, aproape rece. De fapt, mi se pare că o prăpastie separă receptarea franceză a operei lui Cioran – care îi evidenţiază umorul şi legendara frivolitate salonardă – de receptarea sa internaţională, unde dimensiunile spirituală şi existenţială (ceea ce francezii înţeleg greşit apropiindu-l de Camus sau de greaţa sartriană) sînt centrale. Francezii – cel puţin unii jurnalişti sau comentatori superficiali – au tendinţa să se retragă în faţa tristeţii unor pagini şi preferă să rîdă de ea, adesea stupid, dacă nu vanitos. 

La excelentele întîlniri ale „Prietenilor lui Cioran“ de la Sibiu, organizate anual de Eugène van Itterbeek, au venit de exemplu doi filozofi columbieni – Liliana Herrera şi Alfredo Abad Torres; vor veni alţii, din alte ţări ale lumii; ei bine, nu cred că ceea ce-i aduce împreună pe aceşti oameni la Răşinari este acea la déconnade la care unii francezi tind să-l reducă pe Cioran. El a ştiut să prindă în opera sa forme ale suferinţei care – lucru extraordinar, sumbru şi emoţionant – ating universalul; şi mi se pare că în România oamenii sînt încă sensibili la această dimensiune esenţială. Francezii – dacă se poate generaliza – s-au afundat prea adînc în divertisment.

V-aţi ocupat de editarea operei lui Cioran în celebra Colecţie „Pléiade“ a Editurii Gallimard. Cum s-a născut proiectul acestui volum apărut la Paris în luna noiembrie?

Proiectul s-a născut absolut natural, Cioran fiind unul dintre autorii majori ai panteonului Editurii Gallimard, căreia i-a rămas fidel de la prima sa carte în franceză, Précis de décomposition/Tratat de descompunere, pînă la ultimele, Aveux et anathèmes/Mărturisiri şi anateme şi L’Élan ver le pire/Elanul către mai rău. Acest volum este, bineînţeles, un mod foarte frumos de a celebra centenarul naşterii sale, dar reflectă mai ales ecoul profund întîlnit de opera lui Cioran la muribunzii mileniului al treilea. 

Care au fost cele mai mari dificultăţi pe care le-aţi întîmpinat lucrînd la editarea acestui volum?

Cioran a citit enorm, toată viaţa, tot felul de cărţi, din toate civilizaţiile, din toate secolele, şi chiar din toate domeniile cunoaşterii umane – de la filozofie la mitologie, de la poezie la istorie, de la mistică la biologie; şi citea curent în mai multe limbi – în română şi în franceză, evident, dar şi în germană, engleză, şi chiar în spaniolă sau italiană, ocazional. A găsi sursele citatelor prezente în opera sa nu a fost uşor, cu atît mai mult cu cît Cioran cita cu eleganţă, fără să precizeze nimic despre originea citatului, nici măcar că scrie ca reacţie la un text anterior. Căutarea acestor referinţe, care constituie esenţialul adnotării cărţii, realizată în colaborare cu Aurélien Demars, duce la aventurarea în multe lucrări uitate, îngropate. Mă gîndesc, de exemplu, la citatul pe care îl face din Serafim de Sarov în Despre neajunsul de a te fi născut: „Liniştea îl apropie pe om de Dumnezeu şi îl face pe pămînt asemănător îngerilor.“ Se ştia că Cioran a citit în tinereţe Le Dernier Saint, marele text al lui Merejkovski consacrat lui Serafim de Sarov, dar citatul nu figurează acolo… El apare într-o operă a lui Igor Smolitsch, Moines de la sainte Russie. Acestea fiind spuse, dacă este „dificil“ să identifici uneori o lectură îndepărtată, aceste „rezistenţe“ adaugă, evident, plăcerea lecturii. 

Sînteţi un foarte bun cunoscător al limbii române, lucru dovedit, printre altele, de excelenta dumneavoastră traducere în franceză a Devenirii întru fiinţă a lui Constantin Noica. Cum aţi ajuns să învăţaţi atît de bine româneşte şi ce alte proiecte de traducere mai aveţi?

Am învăţat româneşte ca să-l citesc pe Cioran şi ca să trăiesc la Bucureşti – fără să ştiu ce putea să urmeze. Chiar fără să vorbeşti despre Eminescu sau despre Nichita Stănescu, cînd citeşti la o poetă de abia 20 de ani (Emilia Zăgrian): „Vocea mea e subţire / femurul mi-a tras sînul sub fustă“, sau cînd auzi un şofer de autobuz spunînd, în toiul nopţii, pe o stradă pustie, atins de lehamite, fără să se adreseze nimănui: „Curge scîrba de pe mine!“, învăţarea trece dincolo de simplul fapt lingvistic. 

Acum traduc romanul Gabrielei Adameşteanu, Provizorat, care trebuie să apară în 2013 la Editura Gallimard. Printre proiectele de traducere pe care sper să am norocul să le duc la capăt într-o zi se mai află romanele lui Radu Aldulescu, jurnalul lui Jeni Acterian şi poezia lui Emil Botta. 

interviu realizat de Ciprian VĂLCAN  

traducere din limba franceză de Alina MANEA

Mai multe