Cine scrie bine?
Cînd am început să scriu în diferite reviste culturale, cu puţin după 1989, „a scrie bine“ era deopotrivă condiţia minimală a publicării şi un cec în alb. Faptul că cineva „scria bine“ însemna (şi mai înseamnă şi azi, dar pentru din ce în ce mai puţini) simultan trei lucruri: 1) să nu calci în străchini cînd abordezi un anumit subiect; 2) să cunoşti cele cîteva reguli (de politeţe, civilitate, bun-simţ) ale expunerii într-o revistă, alături de alţii; 3) să „treci hîrtia“ (aşa cum alţii „trec ecranul“), adică stilistic, retoric, captatoriu... Cineva care „scria bine“ la gazetă la începutul anilor ’90 cunoştea măcar aceste trei lucruri, pentru că ele se discutau şi cînd se făcea sumarul, şi cînd se făcea capul limpede, şi cînd, eventual, se discuta ce-a ieşit, la cele mai multe dintre revistele respectabile. La Dilema, pe vremea cînd era editată încă de FCR, şedinţele în care se discuta fiecare articol şi mai ales ce dădea – pentru cititor – alăturarea lor erau adevărate colocvii despre presa scrisă. Dacă i-ar fi trecut cuiva prin cap să le înregistreze, am fi avut azi un manual minimal de presă decentă.
A nu călca, vizibil, în străchini cînd scrii despre ceva presupune, de preferinţă, să ai o meserie, o specializare, măcar o pasiune formatoare într-un anumit domeniu. Să cunoşti lucrurile despre care vorbeşti, să ştii ce s-a mai scris despre ele, să poţi, la o adică, să le citezi fără a fi pedant, emfatic sau caraghios. Cele cîteva reguli de politeţe au fost ani de-a rîndul atît de evidente, încît ar fi fost deplasat să le aminteşti. Ele n-au fost inventate ieri şi nici n-au început să fie respectate abia odată cu presa postdecembristă. Să nu-i faci proşti (dobitoci, fascişti, comunişti) pe cei care cred altceva decît tine, să fii atent la logica argumentaţiei proprii, dar şi la logica intrinsecă a limbajului (care-ţi poate submina uneori intenţiile „auctoriale“), să încerci o minimă adecvare la aşteptările cititorului care cumpără o anumită revistă dintr-un anumit motiv – iată cîteva lucruri care nu ţin neapărat de scrisul la gazetă, dar care acolo se văd mai bine ca în alte părţi.
În fine, există mari gazetari, aşa cum există mari scriitori, mari contabili sau mari grădinari etc. Oameni care „scriu bine“ nu din „incontinenţă stilistică“ sau pentru că au un troc privat cu Muza, ci pentru că altminteri s-ar ocupa de lucruri mai profitabile. Din vocaţie, carevasăzică, dacă pînă şi asta nu ar suna rebarbativ, în vremurile minusculelor, prescurtărilor şi ale substantivelor goale puşcă. E un talent înrudit, probabil, pe departe, cu talentul literar, dar care are alte imperative imediate: adecvarea, comunicarea, limpezimea, calibrarea enunţului la spaţiul tipografic. Mulţi scriitori nici nu scriu, din aceste motive, la gazetă, iar cei care-o fac se adaptează (mai ales atunci cînd fac din scrisul gazetăresc o meserie de avarie) cu greu. Poate şi pentru că mulţi dintre ei ştiu, din experienţă, că scrisul jurnalistic îl contaminează iremediabil pe cel literar, chiar şi în cazul vocaţiilor puternice. Scrisul la gazetă à la longue este, paradoxal, o formă a economiei de mijloace din care cu greu mai ieşi dacă nu ţi-ai descoperit o nişă proprie, un adăpost care nu e numai stilistic.
Problema de bază mi se pare însă una suficient de recentă ca să mai merite a fi discutată. E o neînţelegere, sau aşa a părut ani la rînd, în legătură cu scrisul decent. De la o vreme se aude mai des decît vă imaginaţi (poate a devenit între timp de la sine înţeles, şi în acest caz îmi cer scuze pentru retardare) că „toată lumea scrie bine“. Cu toţii, prin urmare, cei care ne vedem numele prin ziare, sîntem chemaţi, acceptaţi, publicaţi, adică „scriem bine“. Nu de mult timp, a scrie bine însemna măcar cele trei lucruri pe care am încercat să le schiţez mai sus. Cînd trimiteai articole (foarte adesea necerute de nimeni) cu mai multe dezacorduri, greşeli de cultură generală flagrante, exprimări şchioape, inadecvări de ton şi lexic sau de-o plicticoşenie universală, nu te mirai că nu-ţi regăseai articolul în nici una dintre revistele asaltate. Acum, în virtutea faptului că „toată lumea scrie bine“, îi poţi bate obrazul redactorului că nu ţi-a îndreptat „scăpările“, îl poţi suna la telefon de cîte ori ai un minut liber, îi poţi trimite e-mail-uri ucigaşe în care-i explici că-şi face revista cu sîngele tău. „A scrie bine“ nu mai presupune a avea o cultură serioasă, a fi cineva valabil în meseria ta, a-ţi pune mintea la lucru ca să argumentezi – cît mai clar şi mai atractiv pentru alţii – o opinie proprie. „A scrie bine“ înseamnă, în ultima vreme, a colaţiona (eventual de pe Internet) opinii, cu care poţi fi, la o adică, de acord, putîndu-le folosi, prin urmare, în carieră sau măcar la cocoloşirea amorului propriu auctorial. „A scrie bine“ a ajuns să însemne a fi publicabil, adică a mima suficient de credibil competenţa, îndreptăţirea, curajul opiniei. Pe scurt, a umple pagina de ziar. Cu o asemenea conversiune semantică radicală, nici nu e de mirare că presa scrisă („bine“) e pe cale să dea colţul sau „să treacă“ definitiv ecranul.