Cine citește și tace

V-aţi întrebat vreodată cine citeşte jurnale? Cine citeşte, în fond, ceea ce pretenţios se numeşte „literatură personală“, de parcă nu întreaga literatură ar fi personală şi subiectivă? Cine citeşte, aşadar, memorii, autobiografii, biografii, poveşti de viaţă, în fine, jurnale intime, acele însemnări fragmentare şi discontinue care-ar trebui, fără îndoială, arse, îngropate şi decontaminate?

Ştim destul de bine cine îşi scrie memoriile, cine îşi comandă biografia (sau o interzice, crescîndu-i preţul), cine îşi scrie viaţa, adică exact indescriptibilul prezent, şi cine îşi „aranjează“ jurnalul pentru a putea fi publicat. De obicei, scriitorii aflaţi în pauză de scris sau în pană de „inspiraţie“. Scriitorii care simt nevoia să-şi afirme profunzimea propriului eu nu doar atunci cînd îşi scriu romanele, poemele, eseurile, dar mai ales atunci cînd nu o fac. Apoi, fiinţele care ştiu sigur (sau cred) că sînt esenţiale pentru timpurile lor, reprezentative, paradigmatice, inconturnabile, oameni după ADN-ul cărora s-ar putea reconstitui, în amănunt, întreaga umanitate şi ceva în plus. Ei sînt „martorii“ unor vremuri triste şi ai unor societăţi delabrate care notează spuma zilelor, moralizînd-o implicit. În caietele lor – refăcute, selectate, recondiţionate pentru publicare – îţi poţi regăsi, dacă eşti destul de atent, propria viaţă, semnificativă doar în măsura în care ochiul poliedric al diaristului te-a prins, generos, şi pe tine. Autorul de asemenea jurnale (ilicite prin „aranjament“, cum o spune orice teoretician cumsecade al genului) îţi dă astfel drept de viaţă, e un Dumnezeu al timpului trecut şi al trăitului semnificativ. Nu intră, desigur, în această zonă de avarie acele jurnale sau memorii nedestinate publicării, jurnalele aranjate postum de alţii (cîtă vreme originalul există, cum sînt jurnalele Virginiei Woolf), jurnalele jucate eseistic, romanesc, mai rar poematic.

Interesant e însă cine citeşte toate aceste fragmente de (fostă) viaţă, notată maniacal şi fără constrîngeri stilistice, fără început şi sfîrşit, fără griji şi responsabilităţi. Multă lume, desigur, pentru că altfel memoriile/jurnalele/autobiografiile nu s-ar publica întruna de sute de ani, cu succes şi chiar cu mici scandaluri de receptare. Chiar şi peste aceste rumori se poate însă trece mai uşor decît peste scandalul unui jurnal aranjat convenabil. Devoalarea „personajului“ scandalos din inima unui jurnal veritabil (şi toţi sîntem scandaloşi, în afară de sfinţi) oferă exact ceea ce aşteaptă voyeur-ul incurabil din orice cititor pasionat de jurnale. Nimeni nu se aştepta, de pildă, ca Paul Morand să iasă „bine“ din propriul jurnal publicat la 25 de ani după moarte, dar puţină lume îşi imagina că venerabilul om de litere era şi antisemit, şi misogin, şi homofob. Aşa cum nimeni nu se aşteaptă (cel puţin după Straja dragonilor) ca Ion Negoiţescu să iasă „bine“ din jurnalul care se află în grija lui Emil Hurezeanu şi care va fi publicat abia în 2023.

Şi totuşi, cui i se datorează mai abitir neînfrînata epidemie memorialistică, jurnalieră, autobiografică? Ego-ului scriitoricesc ce vrea să fie şi cînd nu e, sau apetitului pentru continuitate (cu adevărata operă) şi sens (al vieţii din carte şi din afara ei) al cititorului ce preferă adesea „pactul autobiografic“ celui fantasmatic? În privinţa memoriilor/jurnalelor/autobiografiilor picante, lucrurile sînt destul de clare. Mulţi bărbaţi (sau femei) vor să afle de la sursă cum făcea Casanova, multe femei (sau bărbaţi) au avut curiozitatea să priveasă prin gaura cheii La vie sexuelle de Catherine M. Dar în privinţa jurnalelor mai rarefiate?

Cititorul care citeşte şi tace vrea să fie parte (prin lectură) la facerea cărţii, vrea să afle cum e cu adevărat scriitorul, vrea să împărtăşească – şi prin această portiţă privată care i se oferă – spaţiul literar la care este, oricum, parte, deoarece asigură viaţa de după scrierea cărţii. Pactului autobiografic (de sinceritate) pe care autorul îl avansează prin jurnal îi corespunde, de partea cititorului, un pact de încredere. Nu poţi citi jurnalul (publicat în timpul vieţii) al cuiva dacă nu ai încredere în integritatea lui auctorială, dacă îl suspectezi de duplicitate stilistică (falsitate, ton parazitar, poltronerie în manipularea registrelor), de contrafacere a propriului eu construit, afişat şi livrat, de gargară, cum s-ar zice... E cel mai firesc lucru ca un cititor pasionat să prefere „jurnalul unui nebun“ „jurnalului unui moralist“, dar asta doar la primul nivel. Ceva mai în adîncime, un bun şi exersat cititor de jurnale a învăţat să miroasă contrafacerea, înţepenirea într-un registru străin. Acest tip de cititor, un fel de hacker genial – mai bine reprezentat decît ne imaginăm –, depistează rapid tonul fals, aranjarea convenabilă, politeţea literară, impasul existenţial care s-ar rezolva mai demn prin tăcere. Este însă jurnalul o specie demnă? Lucian Raicu răspunde la acestă întrebare într-un jurnal mascat: „Jurnalul (şi într-un anume sens orice literatură care vrea să intereseze pe lacomul de secrete cititor) presupune neapărat un act sacrificial, o jertfire a «demnităţii» celui care scrie; o parte, cel puţin, a fiinţei autorului său consimte să se lase devorată de privirea satisfăcută a celuilalt, a celui care citeşte şi tace (s.m.), avînd motive să se simtă bine în preajma răului dezvăluit, a dezgolirii riscante (şi ruşinoase) a intimităţii păcătoase, a vulnerabilităţii autorului de jurnale şi de literatură, în general... Un jurnal redactat în condiţii de deplină securitate, la adăpost şi în tihna bunei conştiinţe este o grosolănie.

Cititorul de jurnale cum stă însă cu propria demnitate? După o atît de intensă specializare, n-ar fi cazul să denunţe toate pacturile şi să-şi lase diaristul fără publicul-frate? Aşa cum adevăraţii scriitori au ştiut-o dintotdeauna, cititorul e liber de orice constrîngere, liber prin esenţa şi definiţia sa. El e, nici mai mult, dar nici mai puţin, cel care citeşte şi tace.