Cînd ea nu mai e

31 mai 2017   Carte

● Max Porter, Durerea e o făptură înaripată, traducere de Mihaela Buruiană, Editura Pandora M, 2017. 

Debutul de acum doi ani al britanicului Max Porter (n. 1981), editor la Granta Books, cu acest întunecat şi livresc poem, a fost fulminant: recenzat la superlativ, multiplu nominalizat şi premiat (cu Dylan Thomas Prize), tradus în zeci de limbi, vîndut spectaculos, inclusiv ca drepturi de ecranizare.

Subintitulată roman, cartea are ca titlu un vers uşor schimbat din Emily Dickinson: Hope/Grief is the thing -with feathers. Iniţial mi-a părut rău că în limba română nu avem un cuvînt specific pentru durerea pricinuită de moartea cuiva: „doliu“ e conotat mai degrabă vestimentar, oricum religios, aşa cum „a boci / a jeli“ se referă mai mult la ritualul în sine, teatral pînă la Dumnezeu, decît la procesul interior al concilierii sugerat de „to mourn“ (chestiune care i-a dat mult de furcă, spre exemplu, şi lui Radu Paraschivescu atunci cînd a tradus Niveluri de viaţă de Julian Barnes). Varianta cea mai exactă de traducere, dar perfect ridicolă, ar fi fost „jalea este lucrul/chestia cu pene“. Nici în celelalte limbi romanice traducerile n-au păstrat forţa copleşitoare, imaginea bîntuitoare şi sensul exact al originalului: La douleur porte un costume de plumes sau Il dolore è una cosa con le piume. Aşa că varianta de titlu aleasă de Mihaela Buruiană mi s-a părut, pînă la urmă, fericită: „făptură înaripată“ sună mult mai bine, chit că renunţă la articolul hotărît din original.

Ca să mai rămîn puţin la chestiunea traducerii: pasărea din poemul lui Porter este cioara („crow“) din poemul lui Ted Hughes, dar traducătoarea a folosit numele Kra preluat din traducerea românească a lui Ted Hughes realizată de Valentin Nicolescu: Din cîntecele lui Kra (Univers, 1977). O soluţie mai bună în română ar fi fost „corb“ şi chiar apare, la un moment dat, adjectivul „corvid“ (căci „cioară“ e conotat negativ, îi lipseşte sugestia de eleganţă funebră din engleză, se vede asta şi în text, acolo unde traducătoarea nu l-a putut evita: „Durerea continui s-o simţi şi acum, şi pentru asta n-ai nevoie de o cioară“), dar atunci ar fi intrat în sfera de referinţă a „raven“-ului lui E.A. Poe. Aşa că, din nou, soluţia preluării misteriosului nume/apelativ Kra este mai bună, e oricum în spiritul cărţii lui Porter, unde „The Crow“ îndeplineşte un rol de tragedie greacă cu semnificaţie mitologică.

S-a înţeles deja că această carte a lui Max Porter este poemul livresc al durerii îndoliate: un bărbat îşi pierde soţia şi rămîne singur cu doi băieţi, durerea provocată de dispariţia bruscă a soţiei/mamei şi de absenţa ei din viaţa familiei fiind întrupată de un straniu vizitator nocturn (fragmentul de mai jos este chiar începutul cărţii). Construit pe trei voci, a tatălui, a băieţilor (mereu împreună) şi a lui Kra, poemul acesta dramatizat este deopotrivă o fabulă (nivelul simbolic este evident), o elegie (onomatopeele păsării au muzicalitate) şi un eseu (meditaţie despre dragoste şi pierdere, despre absenţă şi memorie, despre traumă şi vindecare). Pasărea întrupează deopotrivă confuzia şi greutatea care urmează pierderii, este însăşi imaginea tristeţii, dar în acelaşi timp aduce consolare în familia îndoliată. De altfel, tatăl tocmai scrie o carte despre Ted Hughes, astfel că el este cel care, în aburii disperării, invocă personajul literar. (Interesant e că, în rolul ciorii lui Hughes, Porter se gîndise iniţial la Telemah al lui Homer.)

Kra este un personaj straniu şi misterios în ambiguitatea lui, deopotrivă sentimental şi crud („un demon care se hrănea cu durere“, „era josnic ca tabloidele“), avînd el însuşi mai multe voci, jucînd el însuşi mai multe roluri („un trickster cu multiple înfăţişări“, cum a scris un cronicar), fiind „vopsit“ (ca să apelez la o expresie neaoşă asociată ciorii) în mai multe nuanţe de negru: „În alte versiuni, sînt doctor sau stafie. Instrumente perfecte: doctori, stafii şi ciori. Noi putem să facem lucruri pe care alte personaje nu le pot face, cum ar fi să mîncăm tristeţea, să deznaştem secretele şi să purtăm bătălii teatrale cu limbajul şi cu Dumnezeu. Am fost prieten, scuză, deus ex machina, glumă, simptom, născocire, spectru, cîrjă, jucărie, fantomă, căluş, psihanalist şi dădacă.“ Sentimentele contradictorii – de la disperare la umor, de la revoltă la derizoriu – sînt expuse alternativ în naraţiunea monologal-dialogală datorită salturilor inclusiv în timp („făceam lucrurile astfel ca să ne fie dor de ea, să continuăm să o vrem“), nu doar în curenţii liberi ai conştiinţei traumatizate de moarte.

Într-un interviu, Max Porter a povestit că a trăit el însuşi, la vîrsta de şase ani, experienţa pierderii tatălui şi a doliului alături de fratele său şi că a folosit acest mic volum ca pe o oportunitate de a explora sentimentele sale de atunci, dar că, fundamental, a dorit să-şi exprime cît mai adevărat dragostea faţă de soţia şi de copiii săi: „În ciuda faptului că mai totul este o invenţie, pot susţine că această cărticică este cel mai onest lucru pe care l-am scris.“ Onestitatea este, oricum, ultimul lucru care te-ar interesa la o astfel de carte a cărei vrajă vine din atmosfera apăsătoare şi întunecată în care umorul, speranţa şi dragostea luminează intermitent precum licuricii.

******

Max PORTER
Durerea e o făptură înaripată (fragment) 

La patru sau cinci zile de la moartea ei, stăteam singur în camera de zi și mă întrebam ce să fac. Mă învîrteam pe acolo, așteptam să treacă șocul, așteptam ca din modul aparent organizat în care-mi petreceam zilele să răsară un sentiment bine definit. Mă simțeam la fel de gol ca un spînzurat. Copiii dormeau. Eu beam. Fumam țigări răsucite la fereastră. Simțeam că poate principala consecință a dispariției ei avea să fie că eu urma să devin pentru totdeauna un organizator, un creator de liste care face schimb de clișee de recunoștință cu alții, un arhitect mecanic al rutinelor pentru niște copii mici fără mamă. Durerea mi se părea cvadridimensională, abstractă, vag familiară. Mi-era frig.

Prietenii și membrii familiei care zăboviseră pe acolo, plini de compasiune, plecaseră la ei acasă, la propriile vieți. Cînd copiii s-au dus la culcare, apartamentul n-a mai avut nici un sens, nimic nu se mișca.

S-a auzit soneria de la intrare și m am pregătit sufletește pentru încă o dovadă de bunătate. Încă o lasagna, niște cărți, o îmbrățișare, niște vase mici cu mîncare gătită pentru băieți. Sigur, deveneam expert în comportamentul jelitorilor care mă înconjurau. Cînd ești în epicentru, capeți o înțelegere ciudat de antropologică a tuturor celorlalți: a copleșiților, a apaticilor afectați, a prea-tîrziu-veniților, a inoportunilor, a noilor celor-mai-buni-prieteni a ei, ai mei, ai băieților. Oameni despre care încă habar nu aveam cine dracu’ erau. Mă simțeam ca Pămîntul în fotografia aceea extraordinară cu planeta înconjurată de o centură groasă de deșeuri spațiale. Simțeam că aveau să treacă ani pînă cînd visul încîlcit cu spectacolul condoleanțelor la moartea soției mele avea să se risipească suficient încît să văd din nou spațiul negru. Sigur, nu mai este nevoie s-o spun, astfel de gînduri mă făceau să mă simt vinovat. Dar, îmi ziceam eu în apărarea mea, totul s-a schimbat, ea nu mai este și pot să gîndesc ce vreau. Ea ar fi de acord, pentru că întotdeauna eram prea analitici, cinici, probabil neloiali, nedumeriți. Niște vipere pline de intenții bune care făceau autopsia cinelor la care fuseserăm invitați. Ipocriți. Prieteni.

A sunat din nou. Am coborît scările mochetate în holul friguros și am deschis ușa din față.

Mai multe