„Cînd ai ego-urile altora te simţi mai tînăr, mai împlinit“ – interviu cu scriitorul Răzvan PETRESCU

Dacă nu l-ați citit încă, puteți începe cu volumul său cel mai recent, Mandarina (Editura Curtea Veche, 2017). Scrie doar proză scurtă. Nu publică des. E genul de scriitor cinic și ludic, care te lasă de fiecare dată bouche bée. N-ai cum să nu-l respecți și să nu-l admiri.

Am citit multe „interviuri“ înainte de a mă hotărî să vă trimit întrebările astea. Pentru fiecare ați inventat cîte un personaj Răzvan Petrescu. Cîte alter ego-uri poate să aibă un scriitor? Cum se înțelege cu ele?

N-am inventat nimic. Întîmplător, toţi autorii intervievaţi poartă numele meu, e un nume comun, şi mulţi au murit. La aproape toate interviurile soseau aceleaşi întrebări, legate de medicină, dacă-mi pare rău c-am renunţat la ea, mie îmi pare, lor nu, de ce nu scriu roman, de tristeţe, romanul mă mîhneşte, ce proiecte literare am, planuri îşi face cel care nu-şi imaginează propriul sfîrşit, eu mi l imaginez şi am renunţat la proiecte ca să nu fiu dezamăgit cînd îmi vor coborî sicriul pe scări, stau la şase, prin urmare, dacă aş fi fost un om serios (adică rigid, adică mumificat) ar fi trebuit să dau întruna acelaşi răspuns, m-ar fi enervat la culme, aş fi refuzat toate interviurile şi-aş fi ajuns aproape complet necunoscut, aşa cum, de altfel, şi sînt. M-am înţeles bine cu ego-urile, în primul rînd pentru că multe nu-mi aparţineau. Cînd ai ego-urile altora te simţi mai tînăr, mai împlinit.

Mi-a rămas în cap afirmația aceasta a dumneavoastră, pe care ați trecut-o cîndva la neîmpliniri: „Îmi pare extrem de rău că n-am plecat în Belgia, cînd s-ar fi putut, în 1990. Că n-am plecat oriunde.“ Ați mai fi fost același dacă ați fi plecat? Ați mai fi scris la fel? Ați fi fost mai împăcat, mai liniștit?

Nu ştiu. Pot doar să-mi imaginez pornind de la experienţele altora, chiar dacă nu-s atît de intermitenţi ca mine. O parte din tine rămîne neschimbată, şi mă tem că este cea mai importantă, formată de cînd te jucai cu respectiva în ţărînă, chiar, n-am înţeles niciodată de ce se spune aşa, eu, de pildă, nu m-am jucat niciodată cu aia-n ţărînă, nici n-aveam ţărînă, în consecinţă, indivizii care au creat zicala se distrau aşa cum o afirmă, ţărîna pe gland le-a provocat usturimi, s-au scărpinat, a apărut inflamaţia, infecţia, iar după o săptămînă, amputarea, concluzia fiind că aceşti oameni şi-au pierdut organul creaţiei, au devenit frustraţi, din frustrare s-a născut elitismul şi, dacă ar fi plecat în Belgia, n-ar mai fi fost elită. În cazul meu, unul fericit, nu s-ar fi schimbat partea cu care ar fi trebuit să apar în societate, la spital – n-aş fi putut fi decît tot medic, nimeni n-are nevoie de scriitori în Belgia, ăia puţini (şi slabi) sînt oile negre ale familiilor, behăie –, aş fi fost eu însumi pînă la capăt, unul îndepărtat, avînd în vedere cît de mult trăiesc belgienii. N-aş mai fi scris la fel, pentru că uite cum am gîndit: dacă aş fi rămas, mi-ar fi trebuit cel puţin două decenii ca să învăţ Belgia de la A la Z cu flamandă şi oameni şi locuri şi istorie, şi tot ca să pot începe să scriu – n-aş fi scris niciodată despre România dacă aş fi locuit la Bruges. Or, aveam 33 de ani. Mi s a părut peste măsură de anevoios să mă apuc să învăţ o ţara întreagă ca să scot o primă carte la 53 de ani. Dacă presupunem că s-ar fi întîmplat aşa, s-ar fi schimbat totul în presupusele mele cărţi (presupuse deoarece medicii belgieni nu au timp să scrie), cu o singură excepţie, singură, dar capitală: stilul. Şi da, aş fi fost mult mai liniştit. Mult mai împăcat. Ceea ce ar fi putut avea un rezultat interesant, să mi se netezească umorul, ironia, sarcasmul, şi să scriu poveşti de dragoste împăcată.

Anul ăsta, Mandarina a luat mai multe premii. Vi se pare că e o vîrstă de aur a prozei scurte? Că ține de un aer al timpului?

De zeci de ani mă uit la America, cu marii ei scriitori de proză scurtă, sperînd că vin şi la noi, deocamdată au venit la Deveselu şi, în acte, nu-s scriitori. Însă e adevărat că în istoria noastră literară niciodată nu au fost atît de mulţi povestitori. Greu de spus dacă ţine de un aer al timpului, pentru că aerul timpului e dat în bună măsură de culoarea unghiilor şi a buzelor – arată ca ale unui cadavru, simbolul perisabilităţii, ceva complex. Sper să nu fie doar o modă. Dacă e, înseamnă că se va trece la alta, textul VR, presupun, însă ăştia puţini care scriem proză scurtă vom continua s-o facem. Din aroganţă.

Muzica a fost și a rămas o constantă în scrisul și în viața dvs. Ce fel de cîntăreț ați fi fost dacă v-ați fi ținut de chitară și n-ați fi renunțat? Cît de legate sînt scrisul și muzica?

Aş fi continuat să cînt ce cîntam la 17 ani, jazz, rock şi clasică, dar, după 1990, cred că aş fi rămas la jazz. Mi-aş fi îmbunătăţit tehnica chiar dacă n-aş fi vrut (singurul care a reuşit uluitoarea performanţă de a cînta la fel, adică prost, timp de peste 50 de ani este Keith Richards), şi aş fi ajuns, legic, un foarte bun chitarist, aş fi fost plecat mereu în turnee, iar în turnee m-aş fi întîlnit cu mari scriitori care m-ar fi determinat să ajung scriitor.

Legătura dintre muzică şi scris: în primul rînd, ritmul. Nu mai ascult deloc clasică cînd scriu – ci rock şi, mai puţin, jazz. Forţa secţiei ritmice (ascult la un volum măricel) imprimă o bătaie cardiacă accelerată şi, astfel, un flux sanguin mai rapid şi mai bogat în substanţe nutritive, cum ar fi un personaj feminin brunet ajunge-n creier, iar de acolo, pe tastatură. Sîngele se spală greu de pe taste. În al doilea rînd, linia melodică – nici o baladă, nici un andante, nimic leşinat, că mă apucă plînsul şi uit să am umor. Teoretic, dacă muzica pe care o ascult se transmite textului, atunci se transmite şi cititorului, chiar dacă ăsta nu ştie cine cîntă.

Cum e să ai un nume atît de apropiat de al unui alt scriitor estet, Radu Petrescu?

La început mi s-a părut un handicap (nu am nimic în comun cu el exceptînd uriaşa dragoste pentru cuvinte, a lui e mai uriaşă; şi mult mai expresivă). Pe urmă, m-am supărat că-l cheamă la fel, în definitiv, fiind primul, putea să-şi aleagă alt nume. În a treia etapă, m-am liniştit, pentru că mă cheamă, în buletin şi în viitorul act de deces, Radu-Răzvan Petrescu.

Ce i-ați scrie lui Radu Cosașu pe o ilustrată pe care i-ați trimite-o de pe plaja din O zi desăvîrșită pentru peștii-banană a lui Salinger?

Am omorît fetiţa.

V-ați simțit vreodată un scriitor important? Și dacă da, cum a fost?

Nu sînt important. Un scriitor important are succes şi la critică, şi la public (ăsta contează cel mai mult în zilele noastre). Pe de altă parte, nu întotdeauna scriitorii buni şi foarte buni sînt şi importanţi (e corectă şi reciproca). Asta nu vrea să spună că mă consider foarte bun, m-am îndoit permanent de valoarea cărţilor mele (nu e modestie, e o realitate), de cîteva ori m-am gîndit că-i ceva patologic, aşa că m-am dus la medic, un mare orelist, a clătinat din cap, pînă ce, în urmă cu un an, am găsit un interviu cu Meryl Streep în care monstrul sacru afirma cu seninătate că se îndoieşte continuu de ea şi asta e bine, pentru că, dacă n-ar face-o, ar rămîne la un anumit nivel şi nu s-ar mai mişca de-acolo, adio progres. M-am bucurat, totuşi, voi urma nişte cursuri ca să mi se întărească selfestima. (Întrebarea asta m-a determinat să pun sonata D 840 a lui Schubert. Cu Richter.)

Cinci sfaturi „practice“ pentru cei care vor să se apuce de scris. Sau să se lase.

„Nici un autor n-ar trebui considerat ratat pînă nu începe să-i înveţe pe alţii să scrie“ – Nassim Taleb. Are dreptate, şi pentru că-mi place jocul (altfel nu m-aş fi apucat de ficţiune), iată sfaturile: 1) nu începe niciodată să scrii la computer, ci la maşina de scris – dificultăţile legate de panglica care nu se mai găseşte, soluţia corectoare care a dispărut ori de pîrghiile care se blochează te vor determina, dacă nu eşti înrăit, să renunţi; 2) aminteşte-ţi pînă în cel mai mic amănunt de un profesor care te-a scos din minţi, merge şi o iubită. Scrie despre ei, dezlănţuie-te, adaugă orci; 3) pentru că duci o viaţă banală, fă ceva ieşit din comun, sparge un bancomat. Bate un poliţist călare, străbate marea sau lacul Cişmigiu într-o barcă fabricată la Reghin, dacă eşti femeie, uită-te în oglindă; 4) înainte de a începe să scrii, gîndeşte-te. De regulă, gînditul e un proces atît de obositor de plicticos, încît nu vei reuşi să-l duci pînă la capăt şi te vei bucura să rămîi (devii) un cetăţean folositor societăţii; 5) nu uita că viaţa e absurdă, aşadar e normal să te apuci de scris.

Pentru a te lăsa, sînt valabile aceleaşi sfaturi, cu precizarea că nu eşti bun la nimic. Precizarea e valabilă şi-n prima situaţie.

Ce ați învățat de cînd vă ocupați cu literatura? Și v-a dăunat grav liniștii și sănătății sufletului și minții?

Că-ţi amplifică imaginaţia şi-ţi mutilează simţul realităţii. Sînt uimit că pot traversa strada, deşi e drept că rog întotdeauna o avocată să mă ajute, să mă apuce de mînă. Am observat, în concedii petrecute în locuri sălbatice, că nu pot trăi fără muzică şi literatură – mă refer în special la ce citesc (cînd scriu e altceva, nu se poate descrie, ori se poate, dar n-am chef). Cum lecturez, ca obligaţie de serviciu, cvasi-exclusiv cărţi motivaţionale, am devenit fericit. Adică sărac cu duhul. Poate că din interviu nu reiese cu claritate, dar e sigur.

Am crezut că aceleaşi volume imbecile de care am pomenit, redactate vreme de 25 de ani, îmi vor distruge complet scrisul. Ei bine, nu doar că n-au făcut-o, ci l-au impulsionat. Există o zonă (arie) în lobii frontali care, activată de un anumit stimul, transmite lobilor orbitali o informaţie conform căreia vei acţiona în sens contrar. Se numeşte aria 69.

a consemnat Ana Maria SANDU