Chat cu Nora

27 septembrie 2017   Carte

● Nora Iuga & Angela Baciu, mai drăguţ decît dostoievski, ilustraţii de Ion Barbu, Editura Polirom, 2017. 

● Nora Iuga, Ca motorul unui Ford din 1931, Casa de pariuri literare, 2016. 

„Noi sîntem într-o criză cumplită de experiment. Fără experiment, o literatură nu are un motor care s-o împingă înainte“, afirma Nora Iuga într-un interviu de acum zece ani şi avea dreptate. Pe vreme cînd exista ASPRO, se acorda anual şi un premiu pentru experiment; de-atunci încoace n-am mai auzit vorbindu-se despre experiment în literatura noastră. Există cărţile (uneori cu o componentă grafică) ale unor Şerban Foarţă sau Dan Stanciu, la care se mai pot adăuga nişte exemple răzleţe, dar experimentul este o practică literară pe cale de extincţie la noi. De aceea, o carte la două mîini precum mai drăguţ decît dostoievski, care nu e nici poezie, nici schimb epistolar, nici teatru, cu toate că are cîte ceva din toate acestea, mi se pare demnă de salutat. S-au mai scris astfel de cărţi în care doi scriitori s-au impulsionat reciproc (au făcut-o, în poezie, Ruxandra Cesereanu şi Andrei Codrescu ori Svetlana Cârstean şi Athena Farrokhzad, şi, în basm sau în proza epistolară, Veronica D. Niculescu şi Emil Brumaru, ca să dau doar aceste exemple), dar este suficient loc de explorat printre genuri, registre şi formule.

Nora Iuga şi Angela Baciu s-au cunoscut în vara lui 2010 cu ocazia unor întîlniri cu cititorii – una la Biblioteca „V.A. Urechia“ din Galaţi, cealaltă la Biblioteca „Panait Istrati“ din Brăila –, cînd cele două scriitoare au purtat patru dialoguri care, în cele din urmă, au sfîrşit într-o carte: 4 zile cu Nora (Editura Charmides, 2015). De data aceasta e vorba tot de o formă de dialog, cu replici scurte şi cadenţate, ca într-o conversaţie de pe Messenger-ul unei reţele sociale, organizată în tablouri marcate fie de intermezzo-uri onirice, fie de ilustraţiile satirice ale lui Ion Barbu, şi cu dictoanele latineşti ale unui cor antic în chip de emoticoane. Nora Iuga şi Angela Baciu şi au numit această odraslă textuală poem dramatic şi, cum spuneam, există şi poezie, există şi teatralitate în acest joc-experiment situat la limita dintre dadaism şi onirism, dintre confesiune şi comedie, dintre colaj şi chat.

Ca motorul unui Ford din 1931 este însă o carte-omagiu dedicată Norei Iuga de un cristian, care, anul trecut, cînd scriitoarea a împlinit optzeci şi cinci de ani, a alcătuit o ediţie poche aniversară cu patru interviuri/dialoguri (un interviu este inedit, vezi şi fragmentul de mai jos), plus un chestionar. Trebuie să spun că, în ultimul deceniu, un cristian a făcut enorm pentru cîţiva dintre seniorii literaturii noastre, realizînd interviuri, documentare video, blog-uri audio, lecturi publice, reeditări de cărţi. Faţă de Nora Iuga a manifestat o fidelitate jurnalistică/editorială de toată lauda şi nu e de mirare că o cunoaşte atît de bine. Cînd spune că e simplu să fii natural şi că e simplu să experimentezi cu Nora, pe care altundeva o numeşte „fenomen“, nu poţi decît să l crezi, chiar dacă n-ai cunoscut-o pe scriitoare în carne şi oase niciodată. Dar cel mai uşor e să citeşti aceste interviuri unde, într-adevăr, Nora Iuga e şi naturală, dar se şi joacă cu formulele textuale, comportîndu-se în jocul confesiunii cu vivacitate, exuberanţă, nostalgie, umor, amărăciune uneori.

Cele patru interviuri sau, mai bine zis, provocări confesive vorbesc despre studenţie şi profesorii G. Călinescu şi Tudor Vianu, despre începuturile literare (a debutat cu poezie la 37 de ani şi o vreme a fost o poetă interzisă de cenzură), despre relaţia cu soţul şi poetul George Almosnino, despre confraţii sau prietenii literari, despre vacanţele la 2 Mai şi experienţa germană (ca traducătoare, bursieră, scriitoare premiată acolo), despre temeri, vicii, priviri personale ş.a. Se discută enorm despre literatură, iar substanţialul chestionar de anul trecut gîndit de un cristian nu este doar o carte de vizită/fişă individuală din care afli că Nora Iuga a publicat cincisprezece cărţi de poezie şi opt de proză (and still counting) sau că a tradus din germană vreo treizeci de scriitori germani, dar funcţionează şi ca o suită de recomandări de autor: spre exemplu, dintre prozatorii români în viaţă cel mai mult îi plac Mircea Cărtărescu, Răzvan Petrescu şi Nichita Danilov. „Scriitorul fuge de oameni scriind şi îi ia înapoi scriind“, spune la un moment dat Nora Iuga. În această carte aniversară, scriitoarea stă pe loc şi se oferă. 

Nora Iuga va fi invitată în radio-emisiunea All You Can Read de luni, 2 octombrie, de la ora 22, pe urbansunsets.com.

*****

Nora IUGA
Ca motorul unui Ford din 1931 (fragment) 

Cînd o să vină moartea să mă scoată la plimbare, normal, cu maşina ei de lux, o să mă răsfăţ, că n-o să mai am încotro. În general, nu urmez sfaturile prietenilor care-mi vor binele, fiindcă ştim că noi sîntem în stare de mult mai mult decît credem că putem face. De-aceea nici nu prea mai am prieteni, deşi mi se spune zilnic că aş fi foarte iubită. Fel de fel de fiinţe umane mă caută la telefon, unii mă trag de limbă, alţii vor să mă ţină la curent cu ce fac confraţii, alţii îmi tot promit o întîlnire care ştiu că n-o să aibă loc niciodată. Cum fac faţă? Simplu, acum cincizeci de ani îmi plăcea să dansez french can-can, acum e mai greu. Sînt un Ford din 1931, ce vrei!

Nu mi-am propus nici un termen-limită pentru o ieşire elegantă din joc. Sper să ies ca atunci cînd aveam şase ani, la Breaza, în curtea din dosul casei, unde erau coteţele şi curgea o gîrliţă cu gunoaie şi mîţe moarte, dincolo de gardul de nuiele. Eu săream coarda sub nuc şi deodată sfoara s-a agăţat de-o cracă, nu era nimeni în curte şi eu n-ajungeam s-o iau singură din pom… Înţelegi? M-am lăsat pe vine şi am început să caut melci şi să le cînt: „Melc, melc, codobelc, scoate coarne boureşti şi te du…“, ca să-i scot din casă, ca să se joace cu mine. Totdeauna am evitat să mă împrietenesc cu copiii din vecini sau din parcuri sau să mă joc cu colegii cu mingea în recreaţie. Pe atunci simţeam că mă bucur şi cînd dădeam cu ochii de ziuă şi cînd venea seara, mă bucuram fără să fiu conştientă de bucurie, era bine că nu ştiam de unde-mi venea. Aşa a fost şi cu îndrăgostirea. Poate aşa o fi şi cu moartea.

Acum, după trecerea anilor, cînd oamenii chiar nu prea mai au cu ce să mă surprindă, mă împrietenesc cu frunzele, cu pietrele, cu soarele, mă pomenesc vorbind cu pervazul ferestrei, certînd clanţa uşii care se înţepeneşte. Uneori, dimineaţa, înainte de duş, cînd mă duc la oglindă să văd cum mai arată trupul meu, fără cămaşa de noapte pe el, zîmbesc: „Nu-ţi face griji, draga mea, nu-ţi face griji, calendarul tău arată 21 decembrie şi termometrul 15 grade“… Soarele îmi culcă umbra pe foaia de hîrtie. Ies în balcon, îl văd după colţul blocului de vizavi. „Bună dimineaţa“, îi spun, „ai grijă de mine.“ Teiul a crescut pînă dincolo de marginea balustradei. O creangă îmi intră în balcon. Dau mîna c-o frunză. Simt materia ei moale, alunecoasă, ca mîna rusului alb care nu vorbea nemţeşte. Cele mai reuşite dialoguri le am cu fiinţele care nu vorbesc. Cred că ele ştiu cel mai mult. Singurul bărbat la care mă gîndesc zilnic este un domn care îmi scrie uneori cu litere gotice: „Cele mai călduroase gînduri“. Atît, cu el vorbesc cel mai mult. Dar mai e unul cu care am o relaţie specială. Faraonul Akhenaton. „Sînt lucruri care se întîmplă dincolo de mintea ta, Horation…“ Cam aşa îi spunea Hamlet bunului său prieten.

Mai multe