Centrul secret al romanului
L-am întrebat o dată pe Matei Călinescu dacă i-a citit pe noii romancieri americani, cei traduşi cam peste tot, primii care ne vin în minte cînd vorbim despre „noua literatură americană“, cum se zice, de parcă literatura ar fi ultimul gadget cu sistem de operare gingerbread. Matei Călinescu mi-a răspuns că nu i-a citit şi, în general, nu citeşte romane scrise în ultima vreme, mai degrabă le reciteşte pe cele despre care a şi scris în Rereading. De ce? l-am întrebat, cam contrariată, pe vremea cînd mai aveam impresia că trebuie măcar să încerci să citeşti tot ce se scrie. Pentru că vine un moment cînd trebuie să te opreşti, mi-a zis rîzînd, n-ai încotro, trebuie să faci bilanţul, să vezi ce ştii, cum ştii. Şi, eventual, să faci ceva cu toate astea. Mi-am amintit de vorbele paradoxale ale marelui cititor care a fost Matei Călinescu citind cartea lui Orhan Pamuk despre roman, Romancierul naiv şi sentimental, în care scriitorul turc se întreabă – nu doar cu întreaga sa cuprindere teoretico-conceptuală actuală, dar şi cu rămăşiţele naivităţii de la începuturile scrisului său – „ce se petrece în mintea noastră cînd citim un roman“ şi ce forme de subtile dependenţe endorfinice provoacă el în creierul nostru expus lecturii.
Dar nu răspunsurile sale, de o limpezime trăită şi îndelung experimentată în cei peste 35 de ani de scris, mi-au amintit veselia edificată a lui Matei Călinescu, cît remarca, făcută în treacăt în epilogul cărţii, că în zilele noastre se scriu enorm de multe romane, atît de multe încît, de pildă, editorii lui Pamuk din Shanghai primesc anual zeci de mii de manuscrise ale unor tineri scriitori, pe care nimeni nu apucă să le citească. Cîteva zeci de mii de oameni aleg (doar în China) să se exprime scriind romane, fără să se mai gîndească cine-i citeşte. Nu te poţi opri însă să te întrebi de ce scriu aceşti oameni şi, mai ales, dacă au aflat că dincolo de ocean tocmai s-a deschis o discuţie nu despre moartea literaturii, ci chiar a romancierilor – ce-i drept, a celor de largă respiraţie...
Pamuk dă cel mai bun răspuns (chiar dacă nu e unul nou), poate singurul cu adevărat important în chestiunile atît de intime ale scrisului şi cititului: „A scrie un roman înseamnă a crea un centru care nu poate fi găsit în lumea înconjurătoare şi a-l ascunde în interiorul peisajului – a juca o partidă de şah imaginară cu cititorul. A citi un roman înseamnă a efectua acelaşi gest în sens invers. Singurul lucru care se interpune între cititor şi scriitor este textul romanului, un soi de tablă de şah captivantă. Fiecare cititor vizualizează textul în felul său, căutînd centrul acolo unde doreşte“. Dacă aşa e, de ce nu ne-ar pasiona cititul romanelor la nesfîrşit sau măcar pînă la sfîrşit? De ce căutările, descoperirile centrelor romanelor adevărate şi, mai ales, drumurile alambicate pînă la ele nu ne mai incită ca altădată? Dacă lăsăm la o parte nesfîrşitele calcuri, pastişe, parafraze romaneşti (deşi o copie bine făcută nu e puţin lucru nici chiar în literatură), putem avea, teoretic, oricînd o surpriză de proporţii: acel roman nemaivăzut al cărui centru să răspundă (în felul acela propriu) propriei noastre întrebări, celei căreia nu-i dăm de capăt. Pentru că dacă citim romane ca pe nişte „vieţi secunde“, cum crede nu doar Pamuk, dacă trăim la nesfîrşit, uneori mai mult ca în viaţa reală, în peisajele, străzile, tavernele, speluncile din lumea lor doar pentru a ajunge – cuvînt cu cuvînt, frază cu frază, capitol după capitol – în centrul lor secret, atunci, cînd nu mai citim romane, trebuie că sîntem deja edificaţi. Are şi romanul limitele (şi centrele) sale, aşa cum are şi viaţa un timp limitat. După ce-ai citit toate romanele (care trebuiau citite) poţi trece liniştit la altceva.
Ca în orice artă poetică aplicată, şi cartea lui Pamuk are lista sa obligatorie de lecturi pentru oricine vrea să priceapă cum s-a produs, pe la mijlocul secolului trecut, dispersia romanului şi coagularea lui reflexiv-sentimentală în jurul aceluiaşi centru secret. Lista lui Pamuk este, ca orice listă, fragmentară şi subiectivă şi înseamnă ceva doar pentru că e topul unui extraordinar scriitor care a înţeles – descentrîndu-se şi recentrîndu-se de mai multe ori – de ce ţine şi unde se duce bulimia bunului cititor de romane. Probabil de convingerea – împărtăşită de cei doi, scriitor şi cititor – că parcurgerea la pas a drumului prin romane contează la fel de mult ca promisiunea descoperirii unui centru.