Cel mai fericit om din lume

21 iulie 2010   Carte

L-am văzut nu demult pe Matthieu Ricard într-un excelent documentar – La şcoala fericirii de Irina Szász – difuzat pe TVR Cultural. Citisem în urmă cu cîţiva ani cartea de convorbiri dintre Matthieu Ricard şi tatăl său, filozoful Jean-François Revel (tradusă la Editura Irecson), aveam habar cine e personajul acesta straniu, ştiam că stă de mai bine de 35 de ani într-o mănăstire budistă din Nepal, unde a ajuns după ce şi-a încheiat doctoratul în biologie moleculară şi înainte de a începe o promiţătoare carieră ştiinţifică la Institutul Pasteur, în Franţa. Fusese o perioadă interpretul celui de-al paisprezecelea Dalai Lama şi un fotograf pasionat, iar la această ultimă pasiune nu renunţase niciodată. Mai ştiam că e unul dintre cei mai importanţi traducători ai textelor budismului tibetan în franceză şi că a scris un minunat eseu – Fericirea – tradus şi în româneşte, pe care nu l-am citit (încă) poate şi din cauza titlului său utopic. Şi mai văzusem undeva că presa occidentală (parcă The Independent, nu vreun ziar franţuzesc obişnuit cu superlativele) îl numise „cel mai fericit om din lume“.

Poţi să înţelegi însă de ce a fost numit aşa doar văzîndu-l la locul lui, aflat la mii de kilometri de Savoia natală, la poalele Himalayei, în biblioteca Mănăstirii Shechen din Nepal. Chiar dacă aş fi ştiut mai bine cine e, chiar dacă i-aş fi ascultat înainte de asta cele cîteva conferinţe postate pe diferite site-uri, chiar dacă aş fi aflat mai demult cîte ceva despre şcolile şi spitalele pe care le-a înfiinţat în Nepal cu ajutor occidental, n-aş fi putut avea o mai bună intuiţie despre ce vrea să zică acel (ironic?) apelativ altfel decît văzîndu-l la Shechen, printre vechi manuscrise tibetane, fotografiind ceremonii de rugăciune sau rîzînd împreună cu copiii îmbrăcaţi în rase portocalii, proaspăt aterizaţi într-un loc căruia îi fuseseră dedicaţi de la naştere.

În dialogul cu Jean-François Revel din Călugărul şi filozoful, Matthieu Ricard povesteşte cît de mult timp i-a luat să ajungă la concluzia stabilă că vrea să rămînă pentru totdeauna într-o mănăstire budistă şi, mai ales, în ce măsură a fost hotărîtoare pentru asta întîlnirea cu maestrul Kangyur Rinpoche (al cărui spirit continuă să trăiască – cum altfel? – în trupul unui băiat de 12 ani, şi el intervievat în documentarul cu pricina, de Irina Szász). Se pare că declicul a fost provocat de o puternică impresie personală: în 1966, în plină epocă hipiotă, Matthieu Ricard, proaspăt doctorand al lui François Jacob, o somitate în biologia moleculară, este cutremurat de cele cîteva filme documentare ale amicului Arnaud Desjardins despre înţelepţii tibetani refugiaţi în India şi Nepal după ocupaţia chineză. Felul în care tînărul cercetător, cu o minte aplicată şi preocupări exacte, a perceput seninătatea maeştrilor tibetani de la poalele Himalayei l-a făcut să plece la Darjeeling, unde şi-a cunoscut maestrul într-un fel mai simplu şi mai direct decît se aştepta, şi unde a rămas o lună întreagă înainte de a se întoarce la Paris. Abia după alţi şase ani însă, după înţelegerea asumată a influenţei maestrului Kangyur asupra sa, dar şi după încheierea unui strălucit doctorat la Institutul Pasteur, Matthieu Ricard a plecat – nu în SUA, unde ar fi trebuit să-şi continue cariera, la vîrful profesiei sale, ci în Nepal, unde s-a călugărit.

Dacă îl vezi azi, după 43 de ani de la prima sa întîlnire cu Orientul şi după mai bine de 35 de ani de la revenirea sa definitivă acolo, înţelegi că aparentul paradox a fost, de fapt, decizia cea bună. Calea budistă – pe care, în dialogul cu tatăl său (un tip foarte special de agnostic), o aseamănă cu un avion ce străbate stratul de nori „pentru a redescoperi că soarele străluceşte în toată splendoarea lui pe un cer neschimbat“ – a fost calea pe care omul de ştiinţă, fiul lui Jean-François Revel (Cunoaşterea inutilă este un titlu de-a dreptul budist!) şi discipolul lui François Jacob (deţinătorul unui Premiu Nobel în biologie), a ales-o intuitiv şi contemplativ.

Face parte, desigur, din enorma sa disponibilitate felul în care vorbeşte, în diferite împrejurări (cum e şi cea a documentarului românesc pe care l-am văzut la începutul verii), despre calitatea umană a unui maestru spiritual, despre forţa plină de bucurie şi rigoare a adevăratului maestru, despre muzica sacră tibetană sau despre cele 10.000 de manuscrise şi tipărituri salvate de barbaria chinezilor din cele peste 6000 de mănăstiri tibetane arse pînă acum. E una dintre dovezile indirecte ale felului în care seninătatea interioară poate face cunoaşterea dacă nu utilă, măcar transmisibilă. Întrebat de Irina Szász despre calea cea mai nimerită de familiarizare cu budismul, Matthieu Ricard nu a recomandat-o pe cea urmată de el, ci pe cea indicată de Dalai Lama: citirea textelor esenţiale şi apoi integrarea (prin meditaţie) în fiinţa proprie. „Altfel ar fi – a mai adăugat cu umorul său irezistibil, cu care relaxează mereu rarefierea altitudinilor himalayene – ca şi cum ai intra într-un restaurant, ai citi toate meniurile şi apoi ai pleca acasă.“

Oricît de exotic ne sună un asemenea traseu, documentarul Irinei Szász (dar şi cartea sa „cuminte“ despre Dalai Lama, apărută acum doi ani) e o generoasă invitaţie la a rămîne cîteva zeci de minute liniştiţi, în bancă, „La şcoala lui Matthieu Ricard“. Ce-are asta a face cu fericirea o să vă spun după ce mă întorc (cu bine, sper) din Nepal, de la Kathmandu.  

Mai multe