Cei doi prieteni
● Alberto Moravia, Cei doi prieteni, traducere din limba italiană şi prefaţă de Gabriela Lungu, Editura ART, 2011.
E vorba de un roman pe care Moravia l-a pornit de trei ori – în trei variante substanţial diferite –, fără a duce însă pînă la capăt vreuna dintre versiuni. Aşa încît povestea aceasta a doi prieteni italieni a sfîrşit chinezeşte, în două valize abandonate în pivniţa casei de atunci a scriitorului. Peste decenii (vreo patru), cum Moravia tocmai trecuse la cele postume, manuscrisul celor trei tentative de carte a fost recuperat din acel subsol şi din acele valize, fiind apoi publicat festiv, în 2007, cînd se rotunjea un secol de la naşterea autorului.
În toate cele trei versiuni îi avem pe cei doi amici – Sergio (sărac) şi Maurizio (bogat) – şi un complex de inferioritate (nu doar socială) al lui Sergio, lucru care-l face pe acesta să li se alăture comuniştilor. Sergio mai are o amantă (Nella/Lalla), plus o dorinţă aproape obsesivă de a-l vedea şi pe dandy-ul Maurizio trecut la comunişti. În varianta a doua a poveştii (cea mai dezvoltată), Sergio merge pînă la a accepta să-şi bage femeia în patul amicului său, în schimbul convertirii politice a acestuia. Pare tragic, dar va fi mai degrabă satiric, iar concluzia e netă: politica şi erosul nu pot avea în comun decît prostituţia.
Cu adevărat interesante sînt modificările apărute de la o variantă la alta, în urma cărora Sergio devine tot mai nesuferit, Maurizio – tot mai ataşant, iar Nella/Lalla – tot mai complicată în ingenuitatea ei şi mai îngustă în şolduri. Acuplările, inexistente în prima versiune, înfierbîntă ici-colo epica din versiunea secundă, pentru ca în a treia variantă să atingă performanţe acrobatice. În schimb, bătrîna pisică Puffi, căreia îi plăcea să scruteze apolitic capătul străzii, nu a trecut de prima versiune. Păcat.