Ceaunul

● Kiyoko Murata, Ceaunul, traducere din limba japoneză de Ruxandra Mărginean Kohno, Colecţia „Cartea de pe noptieră“, Editura Humanitas, 2011.

O bunică dintr-un sat nipon fără nume îşi găzduieşte peste vară nepoţii (patru adolescenţi – două fete şi doi băieţi), dar, cum nu se pricepe la gătit, lasă bucătăritul în seama uneia dintre fete. În centrul acestei lumi se va afla, de la bun început, „ceaunul mare, negru, de tuci“ în care se produc tot felul de minunăţii (de pildă, creveţi cu lujeri de nufăr). Minuni sînt însă şi în rest. Toate din jur au în ele ceva vrăjit – începînd de la pădurea de cedri, cascada ascunsă în iarba înaltă sau casa de rugăciuni de sub un uriaş copac de camfor, pînă la orga cea răguşită a bătrînei sau micile umbre ale mărunţişurilor din casă, inclusiv ale farfuriilor vechi şi desperecheate, „care pictate cu Dharma, care cu vinete sau castraveţi“. Şi-apoi mai sînt poveştile de familie ale bunicii, a cărei memorie – uşor rătăcită, uşor năzărită – iscă mare tulburare în rîndul junilor nepoţi, laolaltă cu exclamări de genul: „Cum se mai murea altădată!“, „Morţii sînt nişte fiinţe ciudate!“ sau „Cînd mori, nu mai poţi mînca nici pepene...“

De fapt, în aburii Ceaunului se toarce – ceţoasă şi hipnotică – una dintre cele mai stranii proze despre aventurile eredităţii. Mendel, tătucul geneticii moderne, şi-a stabilit legile lucrînd cu boabe de mazăre. Romanciera Kiyoko Murata, care are cromozomul poeziei în scrisul său, lucrează cu baloanele de săpun ale istoriilor depănate de o bunică pe cît de fermecătoare, pe atît de greu de luat în serios. Dar o bunică fascinantă, orice s-ar zice, indiferent că înfruntă ploaia din final cu un prosop alb împăturit pe cap (în carte) sau cu o umbrelă neagră întoarsă de vînt pe dos (în filmul lui Kurosawa făcut după carte).