Ce rămîne din viaţă
● James Salter, Tot ce este, traducere de Radu Paraschivescu, Editura Humanitas Fiction, 2019.
Acest ultim roman publicat de James Salter (1925-2015) cu doi ani înaintea morţii sale este prima traducere românească din opera lui (lucru care, personal, mă umple de bucurie) şi ar fi păcat să nu se traducă şi A Sport and a Pastime (1967), dacă nu cea mai bună, cu siguranţă cea mai faimoasă carte a lui.
Necunoscut la noi, ca, din păcate, atîţia alţi prozatori americani ai generaţiei sale, James Salter a fost un scriitor cu o viaţă lungă şi spectaculoasă, dar cu cărţi relativ puţine: şase romane, vreo două volume de proză scurtă şi alte cîteva de memorii şi eseuri. Lansat într-o carieră de ofiţer şi pilot de vînătoare în US Air Force, Salter a părăsit armata la sfîrşitul anilor ’50 pentru a se dedica scrisului după ce romanul său de debut, The Hunters, inspirat de războiul din Coreea din 1952 la care a participat cu peste o sută de zboruri de luptă, a fost ecranizat cu succes. De altfel, războiul i-a mai inspirat un roman, The Arm of Flesh (rescris cu titlul Cassada), precum şi memoriile Gods of Tin şi Burning the Days. Din armată, Salter a ajuns direct la Hollywood, unde a avut o scurtă carieră de scenarist şi regizor (patru scenarii, dintre care unul şi regizat, iar un altul premiat la Veneţia), după care, dezamăgit (unul dintre romanele sale este rescrierea unui scenariu refuzat), s-a retras cu totul în literatură, ulterior tradusă şi multipremiată.
În ciuda tinereţii sale ca pilot de bombardier, cărţile lui James Salter sînt mai degrabă fermecător-nostalgice decît violent-spectaculoase şi împart toate aceeaşi pasiune pentru cultura franceză. De altfel, Hemingway şi Henry Miller, prozatori americani foarte apropiaţi cultural de Franţa, sînt două nume cu care scrisul lui Salter a fost deseori asemănat, deşi, conform propriilor sale afirmaţii, a învăţat să scrie de la André Gide şi Thomas Wolfe (alt prozator american prea puţin cunoscut la noi). În timp, James Salter şi-a creat un stil propriu, concis şi alert, naraţiunile sale sînt comprimate şi intense, alternează cu uşurinţă planurile temporale şi vocile narative, beneficiind de fraze scurte, de o exactitate şi o frumuseţe a formulărilor memorabile. Nu este genul de scriitor care să stăruie asupra unei situaţii ori a unui personaj, îi e de‑a-juns o propoziţie pentru a descrie, defini sau expune, ca de altfel şi pentru a face salturi mari în timp. De aceea, primul contact cu literatura sa poate fi, uneori, descumpănitor: se întîmplă prea multe şi prea repede.
Tot ce este, spre exemplu, acoperă patruzeci de ani din viaţa lui Philip Bowman: la începutul romanului (care se deschide cu o scenă din Pacific cu atacul unor kamikaze) întîlnim un tînăr ofiţer naval în Marina americană la finalul celui de-al Doilea Război Mondial, pentru ca la final să-l lăsăm ca editor de carte sexagenar. În cele cîteva decenii scurse între aceste două ipostaze, îl urmărim pe protagonist, altfel neremarcabil în sine, avansînd în business-ul editorial, ratînd un mariaj, avînd cîteva relaţii efemere, dar împlinite sexual, mutîndu-se dintr-o casă în alta, călătorind în Anglia, Spania şi Franţa, tot acest traseu existenţial fiind surprins la petreceri şi nunţi, în restaurante şi pe străzi, în camere de hotel şi case de vacanţă. De altfel, efectul epic este creat nu de parcursul unei drame personale profunde, ci de acuitatea şi abundenţa detaliilor (fiecare personaj secundar beneficiază de o fişă biografică; există şi doi români, apropo). Căci dacă în jurul lui se desfăşoară diverse forme de viaţă familială (relaţii de durată, divorţuri şi copii, schimbări de carieră), după eşecul, previzibil, al primei căsătorii, Bowman iubeşte, părăseşte şi e părăsit, trecînd prin viaţă cu momente de extaz, solitudine şi melancolie care nu formează ceea ce îndeobşte înţelegem prin crize sau destin.
„Poate că asta era problema, aranjarea vieţii“, spune o frază spre finalul romanului în care însă îl găsim pe Bowman „pe deplin fericit, nu mai voia nimic“, avînd în faţă „dimineţi, nopţi, toată viaţa înainte“. Ce este o viaţă? Foarte multe şi, în acelaşi timp, nu foarte mare lucru – acesta ar putea fi rezumatul acestui roman, deopotrivă intens şi melancolic, în care, în desfăşurarea implacabilă a timpului şi prin contactul nestatornic cu semenii, viaţa nu pare să capete o formă sau un sens anume.
Plasat în societatea postbelică a familiilor de albi educaţi care deţin proprietăţi, herghelii şi afaceri, cu incursiuni în mediul editorial american marcat deopotrivă de bestseller-uri şi de legende literare (Hemingway, Bellow, Sontag), cu loisir-ul (à la Fitzgerald) oferit de alcool, jocuri de noroc, curse de cîini, voiaje europene şi sexualitate liberă („adevăratul joc al lumii adulte“, după cum s-a exprimat Salter într-un interviu, el fiind un maestru al erotismului concis, vezi şi fragmentul de mai jos), acest retro-roman intelectualist modernist din 2013 al lui Salter a părut unor cronicari americani „datat încă de la apariţie“. Fără conflicte politice, etnice sau de rasă, fără drame existenţiale, fără temele tehno-sociale ale prezentului, romanul pare „plasat în afara timpului său“ pentru cronicarul de la Los Angeles Review of Books, care conchide că „trăind în alte vremuri, noi aşteptăm acum cu totul altceva de la literatură“. Ridicol de îngustă percepţia literaturii pentru acest cronicar literar care ignoră una dintre marile funcţii ale ficţiunii şi anume tocmai ieşirea din timp, eliberarea de povara prezentului, retragerea în amintire şi în imaginaţie, escapismul şi hedonismul lecturii. Dacă vă doriţi, ca cititori, toate acestea, Tot ce este este tot ce vă trebuie.
***
James SALTER
Tot ce este (fragment)
În septembrie petrecură o zi întreagă la Piermont şi luară prînzul în grădiniţa cu plante ofilite. Soarele continua să încălzească. Ea purta pantaloni scurţi albaştri şi pantofi cu toc. Avea picioarele goale şi pielea roasă în cîteva locuri. Stătură de vorbă şi rîseră. Ea voia să se facă plăcută. Mai tîrziu intrară în bucătărie şi băură vin. El stătea la masă din profil. Fără un cuvînt îngenunche în faţa lui şi începu, un pic stîngaci fiindcă era mioapă, să-l dezbrace. Fermoarul pantalonilor i se topi zimţ cu zimţ. Era niţel agitată, însă era aproape aşa cum şi-l închipuise, boul Apis. Cu pielea fină şi tocmai sculîndu-se, pula aproape că-i căzu în gură şi, căpătînd încredere, ea începu. Era actul unei credincioase. Nu mai făcuse aşa ceva niciodată, nici cu soţul ei, nici cu altcineva. Asta însemna să faci lucruri pe care nu le-ai mai făcut, doar ţi le-ai imaginat. Lumina era blîndă, spre sfîrşitul după-amiezii. „I-a ţîşnit pur şi simplu“, consemnă ea mai tîrziu în jurnal. „Pesemne că se gîndise la asta. Era gata.“ Fusese cît se poate de firesc. Odată, cînd fiul ei avea un an şi jumătate, îi legase o sfoară albă de organele genitale, fără să însemne ceva, doar ca să le scoată în evidenţă; erau absolut perfecte. Voise să mărturisească povestea asta, să spună cuiva, iar a face asta era totuna cu a te confesa. Era ca o cizmă trasă pînă sus pe pulpă, iar ea continuă în felul ăla, căpătînd siguranţă de sine, cu gura scoţînd un sunet înfundat. O făcu aşa cum se pricepu mai bine, ar fi vrut să nu se mai termine, dar apoi fu prea tîrziu pentru asta. Îşi dădu seama după mişcările pe care le făcea el, iar apoi strigătul şi marea surpriză, părea o cantitate enormă – aproape că se înecă. Preţ de o clipă, fu mîndră de propriul ei tupeu. Rămase nemişcată. După o vreme, se dădu înapoi şi se aşeză la loc. El nu se mişcă şi nu vorbi. Ea se temu să se uite la el, nu cumva să fi făcut ce nu trebuia. Dar voise s-o facă. Se ridică şi se duse la chiuvetă, să se spele pe faţă. Se vedeau pete maronii de rugină sub robinete. Termină, se duse în salon şi se aşeză pe un scaun. Pe fereastră, în lumina soarelui, văzu un fluture alb zburînd încoace şi încolo cu mişcări pure, extatice.