Ce poţi numi viaţă
● Dmitri Miticov, Dmitri: uite viaţa, Casa de editură Max Blecher, 2012.
În cu totul altă direcţie decît volumul precedent, Numele meu e Dmitri (Paralela 45, 2010), merge noua carte a lui Dmitri Miticov, poet tîrgoviştean despre care aflăm, o dată în plus, că prin acest pseudonim şi-a asumat, acum cîţiva ani, pe Internet, biografia ficţională a unui poet basarabean. Dar acest detaliu onomastic-identitar este mai puţin important acum. Lungul poem în proză de acum doi ani experimenta, cum mă exprimam eu atunci, o regresie într-un trecut traumatic ficţionalizat şi o desprindere din coordonatele propriului corp, folosind ca puncte de trecere în irealitatea biografică şi biologică imagini şi sunete. Exista atunci, drept laitmotiv sonor, un soundtrack, „How to dissapear completely“ de la Radiohead, ce vorbea despre dorinţa de evadare, despre refuzul de sine, de realitate şi de amintirea traumatică („I’m not here / this isn`t happening“). Poemele erau o serie de secvenţe, lirice sau narative, despre o familie disfuncţională şi traumatiza(n)tă dintr-un orăşel transnistrean post-război, ale cărei traume, vag politizate, oricum niciodată istorisite pînă la capăt (oroarea lor fiind concurată doar de propriul mister), se lăsau surprinse conform sintaxei întunecate a coşmarului şi a delirului, a dereglărilor psiho-senzoriale ce amestecau amintirea, visul şi halucinaţia, viziunea şi fantezia, derapajele clinice, tripurile chimice şi abuzurile fizice. Nimic din atmosfera schizo apăsătoare şi imaginarul psi-horror pe muzică alternativă nu mai este de găsit în acest volum, mult mai aşezat, a cărui temă este însă tot condiţia memoriei.
Avînd drept motto cîteva versuri din M. Ivănescu despre convieţuirea cu amintirile într-un infern personal, volumul se deschide cu un text în cinci părţi (cele mai multe sînt nişte citate/relatări in extenso), ce poartă numele proteinei memoriei, „PKM-zeta“, de a cărei activitate cerebrală depinde ştergerea amintirilor sau, dimpotrivă, reformarea celor şterse. Acest intro funcţionează ca o punere ştiinţifică în tema poetică a cărţii: „Analizaţi formele memoriei. / Enumeraţi aceste forme şi prezentaţi criteriile de clasificare. / Exemplificaţi caracterul selectiv al memoriei. / Stabiliţi valoarea de adevăr a enunţului: / o informaţie dobîndită pe un ton afectiv este reactualizată / mai bine pe acelaşi fond afectiv. / Comentaţi relaţia dinamică dintre memorie şi uitare.“ Natura amintirilor, reconstituirea, comprimarea şi degradarea lor, dereglările emoţionale produse de acţiunea involuntară, subiectivă şi afectivă a memoriei, exerciţiul supravieţuirii cu memoria şi punerea în ecuaţia existenţială – toate acestea sînt formulate explicit în primele texte ale cărţii şi, mai ales, într-un fel de poem-pilot: „Nu e nimic din evenimentele pe care le-am trăit, / e dorinţa exagerată de a corecta / pînă şi lucrurile pe care credeam că le-am uitat. // Acolo e normalitatea gesturilor / lăsate în urmă lîngă oamenii de care ne-a fost drag / să ne apropriem, / aici sînt feţele pierdute ale copilăriei, caramelizate / de refracţia tulburătoare pe care unii / continuă să o numească nostalgie. // Ne prinde bine să strîngem în pumn o piatră mică / făcută din toate zilele în care ne-am / înşelat crezînd că fericirea se repetă ca istoria.“
Moartea tatălui este evenimentul care declanşează „refracţia tulburătoare“. Multe dintre poeme surprind scenele proxime şi definitive ale dispariţiei, îngroparea şi aranjarea crucii, apoi şi vînzarea apartamentului, dar mai întîi ritualurile de veghe ale mortului perceput ca „un obiect greu“ plantat în casa şi-n viaţa familiei ca un monolit: „De trei zile un obiect greu / stă pe masa noastră din sufragerie. / Lumina se mişcă prin casă, obiectul / e nemişcat. // De trei zile ne învîrtim în / jurul lui cu ochii fierbinţi şi cînd ne / lovim unii de alţii / tresărim ş...ţ În copilărie îmi încălzeam trupul / de trupul lui, azi e un obiect greu / pe masa din sufragerie / de care nu te poţi apropia / decît în linişte“, sau, mai tîrziu: „Nici la mama, cînd merg în vizită, nu e cu mult diferit. / Mă uit la ea cu privirea aceea pe care o ştie prea bine, / şi pînă să apuc să spun ceva, mi-o ia înainte speriată / şi mă întreabă dacă vreau să mănînc. / Cînd se întoarce spre aragaz îi spun încet: mamă, / dar se preface că n-a auzit nimic, deşi / din spate o văd cum tremură toată.“
Poemele alternează scenele de „atunci“ cu cele de „acum“, ca-n redarea continuă a unei pelicule cu flash-back-uri, acest procedeu fiind cît se poate de potrivit pentru a descrie mecanismul liric ce funcţionează de la un capăt la celălalt al cărţii: „Acum pot spune că totul are legătură cu încăpăţînarea / corpului de a produce o proteină / numită pkm-zeta pentru a recupera pînă şi / cele mai decolorate amintiri, dar atunci / totul se derula pe lîngă mine ca pe diafilm“. Or acest diafilm al memoriei, rupt şi şters pe alocuri, reia, ca-ntr-un montaj subiectiv redat în slow-motion, o suită de imagini în jurul cărora se formează, precum viaţa însăşi, întreaga carte, întregul film al durerii pierderii tatălui, al împăcării cu dezechilibrul şi deriva familială, cu absenţa şi modul inconturnabil prin care moartea intervine şi redimensionează existenţa. O amintire cu tatăl la volanul unui Oltcit şi băiatul imaginîndu-se pe un circuit de Formula 1 şi încă una cu cei doi ţinîndu-se de mînă pe acoperişul unui bloc-turn revin şi reverberează în gesturile, situaţiile, ipostazele similare de acum, ce repetă sau copiază imperfect momentele de altădată. Mai multe poeme ni-l arată pe băiatul ajuns bărbat conducînd maşina noaptea sau dormind ziua în ea (e aici o întreagă atenţie acordată fluctuaţiilor luminii), uneori căutînd privirea tatălui în dreptunghiul oglinzii retrovizoare de altădată. Acest eşafodaj scenografic al absenţei alternează amintirile ce revin incontrolabil (uneori „e nevoie de o disponibilitate particulară a minţii“) cu imaginile căutate voluntar în filmul memoriei afective şi subiective, sugerînd uneori o joncţiune interioară („locurile în care te găsesc / au venit tot mai aproape de mine şi de felul în care mă mişc“).
Persistenţa şi capriciile memoriei care întreţine trecutul selectînd şi decupînd scene conform unei logici obscure, „prezenţa“ absenţei celui iubit (căruia unele poeme îi sînt adresate direct), toate conduc către o formă tristă de coabitare cu singurătatea, o existenţă deturnată indeterminat, un substitut de viaţă (de unde şi titlul cărţii). Asistăm astfel la un proces încărcat cu frustrare şi incertitudine cu privire la consistenţa şi sensul unui viitor privat de figura şi echilibrul patern, un viitor golit brusc de vlagă şi promisiuni, un viitor ce pare că şi-a abandonat propriii copii: „Ce vor de la noi / zilele ce or să vină? / zilele vor luptă, viteză, agilitate, / entuziasm, forţă, trufie, determinare, / tenacitate, curaj. / Zilele care vin / vor să facem performanţă. // Sîntem copiii zgribuliţi lăsaţi în urmă, / sîntem copiii cu mîinile pe lîngă corp / şi căciuliţele mototolite în pumni, / viitorul ne trece / prin faţă / ca o sanie / goală.“ Parafrazînd versul-laitmotiv al lui Thom Yorke citat în volumul precedent, „I’m not there / it won`t happen“.
Mult mai omogen şi mai curat scris decît precedentul volum, cu o stilistică mai sigură, fără umpluturi, emfaze şi obscurităţi, mai personal şi mai puternic prin sensibilitatea temei puse în joc (chit că are dezavantajul de a „concura“ cu poezia lui Radu Vancu, care, poate nu întîmplător, îl şi recomandă pe coperta a patra), Dmitri: uite viaţa este o carte care se termină, totuşi, prea repede. Cele 35 de texte sînt prea puţine pentru o asemenea temă care merita şi putea fi explorată liric mult mai mult. Fiecare foarte bun în sine, poemelor le lipseşte rezonanţa prin complementaritate şi variaţie, rămînînd, la nivelul construcţiei întregului volum, mai mult aproximările decît aprofundările unei teme dramatice şi foarte generoase prin implicaţiile umane. Păcat că Dmitri Miticov a fost atît de leneş.
Citiţi aici un poem din carte.