Ce ne facem cu proza scurtă?

Simpaticul Festival Internaţional de Literatură Bucureşti (FILB) a programat, anul acesta, o dezbatere despre proza scurtă. E, într-adevăr, un subiect: specia e pe cale de dispariţie pentru că editorii publică tot mai rar povestiri, nuvele, sketchuri. Trei dintre invitaţii festivalului au venit cu propriile experienţe. Toţi trei sînt scriitori şi editori, fiecare pune propriul diagnostic. 

● Roman Simici e entuziastul romantic, cel care ar susţine proza scurtă cu orice chip şi împotriva oricărui argument de natură economică: o promovează nu pentru că e neglijată de piaţa de carte – şi, prin urmare, ar putea găsi o eventuală nişă liberă –, ci tocmai pentru că, neglijată fiind, are nevoie de susţinere. Paşoptism romantic tîrziu? Şaişoptism postcomunist? Corectitudine politică? Poate toate trei la un loc: lui Simi´c îi place proza scurtă ca specie literară (deşi este şi autor de roman), se învîrte prin cercuri literare în care sketchurile şi nuvelele sînt numeroase şi nepublicate, şi ar face orice numai să le înscrie într-un circuit în care să poată fi citite. Autori buni sînt destui iar cititori s-ar găsi cu siguranţă – susţine Simi´c: succesul festivalului pe care-l organizează („Short Story in Zagreb“) ar fi o garanţie că există şi piaţă pentru aceste cărţi. Pînă şi zecile de povestioare din cele cu „o fată croată care s-a îndrăgostit de-un băiat sîrb“ merită atenţia publică. El le-a citit deja pe toate, a spus, dar cîte dintre ele sînt cunoscute publicului din Europa occidentală, cititorilor de limbi „mari“?

● Declan Meade e entuziastul realist. Să promovăm – dar s-o facem sistematic şi cu metodă. A editat cîteva antologii de proză scurtă despre care spune că au avut succes – respectiv că şi-au scos banii. Revista pe care o conduce, un trimestrial cu titlul The Stinging Fly (adică: „Musculiţa care pişcă“), e dedicată în primul rînd debuturilor literare şi prozei scurte. Autorii sînt aleşi pe sprînceană, textele sînt redactate cu grijă, revistele sînt drămuite şi distribuite minuţios către colaboratori, editori, cititori interesaţi. Piaţa e mică – susţine Meade –, tocmai de aceea e nevoie de eforturi speciale de promovare şi de politici editoriale bine articulate; pe această nişă nu sînt prea mulţi competitori, cu toate că în Marea Britanie şi în Irlanda a existat, pînă nu de mult, o tradiţie a prozei scurte. Editurile au renunţat însă la a mai publica, din lipsă de cerere. Între timp, politicile şi cerinţele editoriale au devenit atît de riguroase, încît s-a ajuns la blocaje absurde: de pildă, o editură importantă i-a refuzat lui Philip Ó Ceallaigh o carte, reproşîndu-i-se că era prea scurtă pentru a putea fi încadrată drept roman. Cu cîteva zeci de pagini mai scurtă. Pentru proză scurtă ar fi fost, probabil, prea lungă... 

● Jean Mattern e pragmaticul impenetrabil. Cărţile de proză scurtă există în măsura în care se găseşte şi un public pentru ele. Cum, pînă una-alta, se cere roman, publică romane. Ah, dacă printre autorii de roman pe care îi are în portofoliu Gallimard (unde Mattern coordonează o serie de carte străină) se mai găseşte cîte unul care a scris nişte povestiri, atunci fie, se publică şi acelea. Dar numai dacă autorul e suficient de important şi de puternic încît să „tragă“ după el şi această specie nevandabilă. De încurajat nu încurajează nimic, n-ar avea nici un sens: doar se ştie că Gallimard e editura cea mai cea din Franţa, că aproape tot ce publică este sau devine canonic, că fiecare colecţie are un număr fix de apariţii programate anual, în fine, că întregul proiect e deja gîndit – nu de azi, de ieri, ci de o sută de ani. De altfel, această editură „cea mai cea“ trăieşte în primul rînd din backlist, adică din republicarea cărţilor din portofoliu. Debuturi? Da. Cu romane. Şi aici, să recunoaştem, au mînă bună. Dar nu la proză scurtă. 

Pînă la urmă, tendinţa este destul de clară: tocmai cei care n-au nici de cîştigat, nici de pierdut sînt cei mai dispuşi să (se) investească în promovarea prozei scurte. Acolo unde industria cărţii se face profesionist şi pe bani adevăraţi, editorii se gîndesc de două, trei ori înainte să publice un volum. Încerc, din această perspectivă, să ghicesc unde s-ar poziţiona piaţa de carte din România: aici (încă) se mai publică proză scurtă. Dar parcă prea rar şi cam cu jumătate de inimă.