Ce bună ar fi fost a treia jumătate!

Trebuie să recunosc: ciclotimia întru care mă alint, dar cu care mă şi hărţuiesc de cînd mă ştiu, îmi contrariază adeseori rudele şi prietenii. Retractil histrionic, egoist altruist, pudibond exhibiţionist, bufon metafizic, insubordonat adaptabil, tradiţionalist ecumenic, resemnat hiperactiv, filantrop mizantrop, democrat autoritarist, defetist euforic – toate astea reclamă o anume (cam multă, sinceri să fim!) disponibilitate comprehensivă din partea bieţilor receptori. Cum poţi, spun ei cu dreptate, să pronezi nihilismul cioranian, credinţa că totul e demult pierdut şi că nimic nu are rost, pentru ca, în acelaşi timp, să fii de un vitalism creator debordant?! Cum e posibil ca, simultan, să demolezi cinic orice proiecţie fantasmatică şi să hrăneşti fermecător utopii? Paseist înrăit, dar obsesiv ancorat în prezent. Naţionalist eurocentric şi cosmopolit. Eticist estetizant. Francofil hipnotizat de pragmatismul britanic, disciplina teutonă şi pasionalitatea italo-hispanică. Blazat sarcastic şi liric sentimentaloid, acrit de lehamite, dar livrat „activismului din disperare“ definit de Mircea Vulcănescu drept raţiune de a fi pentru intelectualul român. 

„Mă laşi?!?“ parcă-l aud exclamînd excedat pe „omul recent“. Iac-aşa, într-un haios nudism paseist aveam să piruetez patetic miercuri 6 iulie crt. în sala „Mitiţă Constantinescu“ a Băncii Naţionale, alături de guvernatorul Mugur Isărescu, Adrian Vasilescu şi Cristian Păunescu, împreună cu Dinu C. Giurescu, Nicolae Noica, Ion Bulei, Nicolae Lascu, Jana Balacciu-Matei, Gabriel Tureanu, vorbind despre albumul Cristinei Ţurlea Centrul istoric financiar-bancar al Bucureştilor (ed. Cadmos-Meronia). O plăcere pentru ochii nostalgici, excurs dedicat City-ului bucureştean dintre Piaţa Senatului şi Universitate, de la Piaţa Sf. Gheorghe în Lipscani, Carada, Strada Franceză şi Smîrdan, între Lafayette, Hanul Grecilor, Stavropoleos, palatul Bursei şi Biserica Rusă. Istoricul liberal al Bătrînei Doamne cu „puii“ săi de aur: Chrissoveloni, Marmorosch-Blank, Banca Franceză, Banca de Scont, Banca de Credit Român, Banca Agricolă, Banca Anglo-Română, plus multe instituţii de credit şi societăţi de asigurare, „Dacia“, „Adriatica“, „Generala“, „Fonciera“, CEC, Casa Rurală, Creditul Funciar Urban şi cel Rural ş.a.m.d. 

Cum, oare, să nu-mi fi reiterat şi acolo convingerea exprimată cu cîteva săptămîni înainte, cînd am lansat Lipscani. Ghid turistic de Eugen Istodor (v. Dilema veche din 23 iunie), precum că Zona e moartă de mult, pradă dezvoltatorilor imobiliari care aşteaptă crocodileşte viitorul mare cutremur, apt să scuipe-n neant patrimoniul şi să elanseze huidumele arhitecturale ale ciocoismului megaloman?! Apoi, Ghiţă, să nu ne minţim chiar aşa, de la obraz, vorba lui Tipătescu! Deasupra aglomeraţiei delirante de sub copertinele multelor cafenele, bistrouri şi restaurante ce compun raiul de azi al hedonismului dîmboviţean, patronat cu vrednicie de Domnia Sa Caru’ cu bere, există realitatea dureroasă a clădirilor în descompunere, cu acoperişuri, calcane, balcoane, trafoare, stucaturi, ferestre şi cariatide în prăbuşire. Cum să nu te simţi ca la o slujbă de maslu, ori ca-ntr-o disperată respiraţie gură-la-gură, cînd tu evoci şi invoci duhurile Bucureştilor lui Eminescu, Brătianu, Carada, P.P. Carp şi Marghiloman, în vreme ce realitatea îţi strigă în faţă că eşti de mult pierdut, tombateră inconştientă, moşneag plîngăcios, care nu înţelegi diabolica fatalitate ce dictează înălţarea turnurilor gen Dubai peste provincialele magherniţe stil neoromânesc?! 

Nu ziceţi că am fost părinteşte, adică sever taxat ca defetist de acad. Dinu C. Giurescu?! Şi amical scuturat de optimista intervenţie a dnei Jana Balacciu?! După care, amuzat-înduioşat de tumbele mele cioraniene, acad. Mugur Isărescu, om al Măsurii prin excelenţă, ne-a recomandat tuturor echilibrul. Ca sceptic iubitor de Bucureşti şi România Veche, cu neputinţă de dezamăgit, fiindcă nu mai cultiv nici o iluzie (ceea ce nu înseamnă nicidecum că am depus armele, gata să mă spînzur de grindă) nu pot zice decît: să dea Dumnezeu să se împlinească fie şi numai jumătate din proiectele BNR şi ale guvernatorului Isărescu în ce priveşte Centrul Istoric, aşa cum s-au împlinit ele pînă acum! E secreta nădejde a scepticului nemîntuit care sînt. 

Ce mă frămîntă e neînţelegerea optimiştilor, a celor care nu vor să vadă decît jumătatea plină a paharului. Norocul meu, totuşi, că am destui asemenea în preajmă! Adevărat, sînt tot mai puţin eul euforic de altădată, dar, slavă Domnului, nici disforic nu am ajuns! Optimiştilor sans faille le recomand să citească Zen-ul lui Mircea Cărtărescu şi-i conjur să-mi spună ce ne facem cu aceste formidabile energii creatoare împăienjenite de nevroza valahă! 

„De ce Dumnezeu sînt român şi nu tenie sau ocean?“ exclamă MC. „Sînt din nou în Bucureştiul ajuns efectiv o ruină şi un maidan. Mă uit la trotuarele pline de scuipaţi şi fecale. La cîinii slabi ca umbrele. Fiecare colţişor al acestei lumi e uscat, fărîmiţat, fisurat, împălidat de praf şi ţărînă. Cumpăr ziare, mă uit pe ele: nu înţeleg nimic, nu mă interesează nimic.“ „Inutil să mai scriu că oraşu-ăsta isteric a pus iar laba pe noi, cu absurdul total al situaţiilor. De ce să mai trăim aici? Nu ne mai leagă nimic de lumea asta lumpenizată.“ 

Atenţie: avem de-a face cu exasperarea de Bucureşti (şi România) a unui scriitor care ne-a dăruit pagini superbe despre oraşul Crailor mateini, dar care se defineşte acum doar în contexte (auto)distructive: „ultimul om, gol şi fără nădejde, curg printre degete în pumnul propriului meu timp“; „aş merge oricînd în Antarctica, aş trăi acolo într-un adăpost sub gheaţă, ani, zeci de ani“; „sînt o epavă eşuată pe ţărmul vieţii şi al scrisului. Trăiesc în vid, un vid cu vegetaţie multicoloră“.  Adăugată la obsesiile pur scriitoriceşti – îmbătrînirea, secătuirea imaginaţiei şi alterarea copilului divin din fiinţa scrisului, indiferenţa, neînţelegerea, invidia, resentimentele şi chiar ura celor din jur, duşmănia otrăvită a receptării în ţară, direct (şi sadic) proporţională egofiliei exacerbate, legitima obsesie a banilor, adică a sărăciei care te împinge inexorabil către gazetărie şi gaspiajul macerant – imaginea României ca piatră de moară legată de gît, în scrisul lui Mircea Cărtărescu este, precum altădată la Cioran, oglinda, pretextul, motivaţia unei disperări prea puţin datorate eului învolburat de „complexul lui Fiesco“, aşa cum l-a botezat Ion Vartic. 

Cum să mai ai ochi pentru jumătatea plină a paharului, cînd jumătatea goală îţi paralizează nervul speranţei? Ce se mai poate spera în (sau de la) România de azi?!? Te iei cu mîinile de cap – aşa cum dogarul cuprinde butoiul – şi visezi să ţi se-ncingă de undeva doaga lipsă. Ce păcat că paharul nu are trei jumătăţi, nu-i aşa? 

Şi Cristina Ţurlea este un fidel adept al devizei „totul se poate“. Am zîmbit sardonic, însă, citindu-i o replică dintr-un interviu recent. Apropo de zvonul cum că se aşteaptă deteriorarea irecuperabilă a sediului Marmorosch-Blank, spre a ridica şi acolo un turn al disperărilor noastre, autoarea albumului dedicat Centrului Istoric financiar spune: „dar ar fi bine să nu dăm crezare zvonurilor, chiar dacă ele se cam adeveresc...“ (subl. mea, care mă dispensează de orice comentariu).

În rest, toate bune şi vivat vacanţa. Cu voia lui Dumnezeu şi îngăduinţa redacţiei, ne revedem aici joi, 1 septembrie.

Dan C. Mihăilescu este critic literar. Cea mai recentă carte publicată: Şi aşa mai departe? Viaţă literară IV: august 2008 – mai 2010, Humanitas, 2011.