Ce bine că n-am douăzeci de ani!
Cîtă vreme i-am văzut prin licee – în Bucureşti, Sibiu, Rîmnicu Vîlcea, Focşani, Călăraşi, Moreni, Bacău –, nu le-am perceput cu adevărat contextul dramatic. Unii dintre ei îmi aminteau, aproape halucinant, de obsesiile, maniile şi fobiile adolescenţei mele. Aceleaşi elanuri către Totul sau Nimic. Între Muschetari, Dostoievski, Medeleni, Rimbaud, Cireşarii, Jack London, Baudelaire şi Jules Verne. Aceleaşi energii fără limite, aceleaşi impulsuri utopice, anarhice ori autodistructive. Plus, în contrapartidă, senzaţia inutilităţii, golul greţos al celui care se simte de prisos pentru toată lumea. Prost comerţ cu tine însuţi, necomunicare cu părinţii, divorţ cu mediul, convingerea că eşti invariabil neînţeles, neiubit, nedorit. Concluzia, de secole, este aceeaşi, limpede şi necruţătoare ca destinul: cum trec de acnee, adolescenţii se cuminţesc. Se maturizează, se orientează, se împlinesc, ori se blazează. Pe scurt, „intră-n rîndul lumii“, după cum li s-a scris (ne)norocul.
Văzîndu-i deja studenţi, la Bucureşti, Iaşi, Timişoara, Cluj, Craiova şi iar Bucureşti, am înţeles că răul lor, în libertate, este, paradoxal, mult mai adînc şi nevindecabil decît răul nostru sub dictatură. Nedeţinînd nimic, noi aveam totul. Avînd totul, ei nu deţin nimic. Noi ştiam că Partidul „e-n toate“, ne moşeşte, trăieşte, gîndeşte, optează şi decide pentru noi. Ne „repartizează-n cîmpul muncii“ pe viaţă, ne însoară, ne (supra)veghează fiii şi nepoţii, ne spitalizează, ne pensionează şi înmormîntează. Stăteam fiecare, fără iluzii, la locul nostru. Am fost educaţi să trăim cît mai departe de eul şi fiinţa noastră, cît mai înspre afară. Cît mai departe de pragmatism, de respectul de sine şi tot ce ţinea de elementarul bun-simţ al micii burghezii interbelice. Şi, prin urmare, cît mai branşaţi „idealist“ la colectivitate, la utopia binelui social, care presupunea, nu ştiu de ce, uitarea de sine, destrămarea propriului blazon. Nu am fost educaţi vestimentar, igienic, financiar, sportiv, gastronomic şi economic. Maică-mea, de pildă, nu mi-a spus niciodată (fiindcă nu avea de unde să ştie) ce va să zică nevoia (elementară) a unui parfum bărbătesc. Pur şi simplu, un bărbat parfumat făcea automat figură de homosexual. Apoi, biata de ea, nu mă chema la masă cu clopoţelul. N-avea de unde să mă-nveţe că, la cină, se vine cu haine de seară, formula ei, după o zi de muncă, fiind: „Vino şi bagă în tine!“. Niciodată calitate, măsură, rafinament, ci numai cantităţi de disperată supravieţuire: mormane de cartofi prăjiţi, doi cîrnaţi, patru ochiuri, varză murată şi, la ocazii, gogoşi sau baclavale. Am umblat toată copilăria în pantaloni burlănoşi, treninguri cîrpite, fesuri cu ciucur, cămăşi roase la gît şi tenişi găuriţi, total indiferent la sfintele cutume ale micii burghezii interbelice.
Tot aşa, n-am fost deprins cu buna cumpătare (care nu e totuna cu sărăcia resemnată), cu chibzuinţa în toate, cultul slujirii şi al economisirii. Cînd, în 1990, m-am împrietenit cu nişte francezi, m-a siderat naturaleţea cu care ei îşi făceau planuri de vacanţă pe trei, patru ani înainte, în timp ce noi, în iulie, habar n-aveam unde-o să mergem în august. Cît despre revelion... „hă-hăăă, să fim noi sănătoşi, s-ajungem să prindem iarna...!“
Bun. Chestia e că-n ultima vreme mi s-au reactivat toate complexele şi (pseudo)vinovăţiile de acest gen, plus alte cîteva asemenea, în urma unor palpitante, uneori furtunoase întîlniri şi discuţii cu oameni între 17 şi 30 de ani. Am văzut cu ochi tot mai holbaţi diferenţele dintre „noi şi ei“, de parc-am reface traseul relaţiei părinţi-copii de la Turgheniev pînă pe la Rabitt-ul lui Updike.
Subiectele? Volumul de interviuri al lui Cristian Pătrăşconiu despre Noua şcoală de gîndire a Dreptei, apărut recent la Humanitas (cu douăzeci de nume tari, de la Monica Macovei, Sever Voinescu, Teodor Baconschi, Cristian Preda, Mihail Neamţu, la Ionuţ Popescu, Mircea Mihăieş, Dragoş Paul Aligică, Radu Paraschivescu, Cosmin Alexandru, pînă la Cristian Ghinea, Sorin Ioniţă şi Bogdan Călinescu), care vine la un an după Repere intelectuale ale Dreptei româneşti (Valeriu Stoica, Andrei Pleşu, Alexandru George, Gabriel Liiceanu, Neagu Djuvara, Nicolae Manolescu, Horia-Roman Patapievici, Vladimir Tismăneanu, Andrei Cornea, Lucian Boia). Două cărţi de temelie pentru orice dezbatere dornică să lumineze ideile politice româneşti de acum înainte, editate sub egida Institutului de Studii Populare, cu sprijinul Fundaţiei Hanns Seidel. Am regretat enorm că nu am putut înregistra dialogurile purtate pe marginea uneia sau alteia dintre contribuţiile cuprinse în aceste volume. Pe de altă parte, cele aproape trei ore de substanţială interactivitate cu cîteva sute de studenţi de la Universitatea Româno-Americană, de care am beneficiat luna trecută graţie invitaţiei Centrului de Economie Politică şi Afaceri „Murray Rothbard“, mi-au reactivat – stînjenitor şi binefăcător, totodată – unele vinovăţii post’-89, de care nu voiam să-mi aduc aminte.
Lumea românească forfoteşte preelectoral. Apar noi mişcări, platforme şi chiar partide pe eşichier, iar multele procente ale bunului-simţ moral-intelectual aşteaptă pe mai departe un debuşeu credibil pentru o Dreaptă eficient-autoritară, bine poziţionată între (neo sau paleo)liberalism, adevăratul conservatorism şi democraţia creştină, de-o parte – şi socialismul cotropitor care vine dinspre Europa să umfle pînzele fesenismului moldovalah. Stăm cu toţii atîrnaţi de neliniştea ştirilor europene, ne exasperează criza iresponsabilităţii greceşti (alintul narcisiac al unui popor deprins cu dolce far niente, cuplat, din nefericire, cu terorismul sindical şi manifestaţiile à la Mai 68-ul francez), ororile hooligan-ismului din spaţiul britanic (văr bun cu glugismul negru tip racaille din banlieue-urile franceze), apetitul troţkist al „indignaţilor“ care vor să ocupe Wall Street, agită suburbiile Romei, răvăşesc Spania, presează referendumul englez împotriva UE ş.a.m.d. Se visează o Europă socialistă, antiamericană şi (deci) filorusă, pradă unor vechi şi (demonstrat) falimentare utopii bolşevizante. Egalitarismul ucigaş de valori, relativismul alienant, anticreştinismul pustiitor de suflete, laxismul disolutiv, fobia la ierarhie, tradiţie şi meritocraţie, iconoclastia distrugătoare de patrimoniu, de specific etno-geografic – toate acestea sufocă sulfuros sfera blogurilor. Mare parte din junimea inconştientă, căreia, ca-n Mai-ul parizian din 1968, i s-a urît cu binele, face apel la Troţki, Mao şi Che Guevara, reciteşte ideile lui Marx, Engels, Lenin, Rosa Luxemburg & Co, făcînd abstracţie de genocidurile la scară continentală pe care le-au generat. Ea se ciocneşte la noi acum, pe de o parte, de insipidul ridicol al figurilor gen Ponta-Antonescu, dar pe de alta: de străvechea, nenorocita energie autodizolvantă a Dreptei, cea plină de individualism şi impulsuri centrifuge.
„De ce dvs. – şi oamenii ca dvs. – nu aţi intrat impetuos în politică în 1990? Şi de ce refuzaţi s-o faceţi şi acum, cînd oroarea este cu atît mai mare? De ce v-aţi deresponsabilizat singuri şi lăsaţi totul pe umerii noştri?“ Nu credeam că o astfel de întrebare, care m-a umilit la începutul anilor ’90, mă va tulbura în aşa măsură la două decenii după.
Fireşte că voi reveni.
Dan C. Mihăilescu este critic literar. Cea mai recentă carte publicată: Şi aşa mai departe? Viaţă literară IV: august 2008 – mai 2010, Humanitas, 2011.