Ce-ar fi fost dacă...

7 august 2013   Carte

● Liviu Radu, Modificatorii, Millennium Books, 2011.

„Dacă Liviu Radu s-ar fi născut în Statele Unite, prolificitatea sa scriitoricească şi talentul de povestitor l-ar fi propulsat printre numele de primă mărime ale science fiction-ului“, scria cîndva Radu Pavel Gheo, şi afirmaţia nu pare hazardată. Debutat tîrziu, la vîrsta de cincizeci de ani, Liviu Radu este unul dintre cei mai prolifici, mai serioşi şi totodată mai respectaţi autori din zona SF-ului românesc. Din 1999 încoace, a publicat nu mai puţin de şase romane şi cinci volume de povestiri, a scris non-ficţiune şi a şi tradus cîteva zeci de cărţi. Cel mai recent titlu al său este romanul Armata moliilor, publicat de Nemira anul trecut, dar eu mă voi ocupa aici de proza sa scurtă, ale cărei prime patru volume – Spre Ierusalim (2000), Constanţa 1919 (2000), Babl (2004) şi Cifrele sînt reci, numerele-s calde (2006) – au fost retipărite de Millennium Books în antologia intitulată, banal şi destul de inexact, Povestiri fantastice (2008). A mai urmat un volum, la aceeaşi editură – Modificatorii.

Încă de la primele povestiri, Liviu Radu şi-a delimitat o zonă proprie de interes pe care şi-a pus o amprentă stilistică aproape inconfundabilă – lucru de apreciat şi, oricum, destul de rar la noi. Avînd o cultură istorică remarcabilă, Liviu Radu este foarte puţin interesat de science şi mai mult de fiction, povestirile sale fiind, în marea lor majoritate, istorii alternative, jonglînd mai ales cu scenarii speculative şi doar în cîteva cazuri arătîndu-se atras de numerologie (în povestirea „Sub semnul lui unsprezece“, viaţa şi domnia lui Mihai banul Craiovei devenit Viteazul sînt determinate şi interpretate numerologic de un solomonar), vampirism (în povestirea „Descendenţi“ acţiunea se petrece la Londra în vremea lui Jack Spintecătorul, cînd unui funcţionar cu simţuri dereglate i se relevă faptul că este, în speţă, un prinţ al întunericului; iar în povestirea „Bîrfe înainte de luptă“, Revoluţia franceză se dovedeşte a fi doar aparent o luptă pentru înlăturarea monarhiei, ghilotinarea fiind, de fapt, metoda cea mai eficientă pentru a pune capăt, în mod secret, unei uriaşe epidemii de morţi vii) sau distopii eugenetice (în povestirea „În metrou“, oamenii sînt cu toţii handicapaţi şi au puteri parapsihice, cei normali fiind persecutaţi şi marginalizaţi). Alte proze, precum „El Dorado“ (căutarea aurului de către conchistadori) sau „Babl“ (construirea turnului care să ducă la Dumnezeu – aceasta fiind, probabil, cea mai frumoasă povestire scrisă de Liviu Radu, oricum favorita mea) – se situează în zona parabolei.

Constanţa 1919, volum publicat în anul 2000, este, de fapt, un triptic: cele trei povestiri – intitulate „Tratative la Konsstanza“, „Konstanţia şi Hamlet“ şi „Fuga din Küstangé“ – prezintă, rînd pe rînd, trei istorii alternative ale Regatului românesc. În prima povestire este vorba de un fost Imperiu Austro-Român unde nişte paşoptişti germanizaţi (Beltschessku, Kogelnitscheanu, Kusa, Awram Janku) au pus la cale revoluţia pentru independenţă etc., istoria astfel rescrisă fiind povestită după războiul cîştigat de Antanta în preajma mareşalului Antonessku, cînd Regatul Român urmează a fi dezmembrat, Ungariei fiindu-i retrocedate Panonia, Banatul şi Transilvania. În a doua povestire, amestec de steampunk şi istorie alternativă, găsim un Dimitri Antiohovici Cantemirov, un I.I. Bretianov şi, din nou, un Kuza (dar şi un tovarăş Dolfi), iar Transilvania, Banatul, Valahia şi Moldova apar drept ducate ale ţarului Rusiei; pentru ca în ultima povestire a tripticului să fie vorba de o Valahie islamică (apare şi un căpitan Ioan Antonoglu) populată cu turki, mahomedani de origine „rumînească“, în urma renunţării la religia ortodoxă a lui Brâncoveanu, devenit Paşa Raşid. (Ca o paranteză, înainte ca Eminescu să apară personaj în scenariul SF cu securişti din Vieţile paralele al Florinei Ilis, întîlnim în aceste ficţiuni ale lui Liviu Radu un Michail Eminowitsch, ilustru profesor de filozofie din Imperiul Austro-Român, căsătorit fericit cu Mite Kremnitz; apoi un poet Mihal Emin, autor al poemului „Batalul“ unde „cel vrîncean şi cel ungurean“ vor să-l omoare „pe cel otoman“).

Cele patru povestiri din Modificatorii, legate între ele prin personaje comune, continuă formula scenariilor istorice alternative din Constanţa 1919, de data aceasta cu o mai apăsată teoretizare a conceptului. În „Lumina trebuie să vină dinspre răsărit“, cea mai întinsă povestire a volumului, într-un Paris ocupat de nemţi, un Grup pentru Modificarea Istoriei Oficiale acţionează pentru eliberare în planul trecutului, încercînd să găsească acele breşe istorice prin care o modificare din trecut ar avea în viitor, adică în prezent, alte desfăşurări. Însă „uneori încercarea de a schimba cursul evenimentelor nu are nici un efect, pentru că anumite legităţi istorice impun să se obţină un anumit rezultat, care este condiţionat de o anumită stare socio-istorică, de o anumită situaţie a unor grupuri mari de oameni – categorii sociale, culturale, religioase etc. – iar acţiunile unor persoane particulare nu pot modifica în mod fundamental acea stare.“ Astfel, modificatorii încearcă să salveze Franţa de sub ocupaţia germană, intervenind asupra trecutului (procedeul în sine implică o maşină a timpului şi un emiţător de gînduri care acţionează asupra personajelor istorice din trecut sub forma vocii conştiinţei sau a lui Dumnezeu), în aşa fel încît să creeze premisele formării unui stat slav suficient de puternic, încît Germania să nu ajungă să deţină în Europa monopolul puterii. În acest scop este infiltrat în trecut un modificator (pregătit lingvistic şi militar prin procedeul de transfer de cunoştinţe din Matrix) care să ajungă în anturajul lui Petru al III-lea pe care să-l poată manipula. Doar că orice mutaţie a trecutului dă istoriei un destin schimbat, însă la fel de dramatic, ideea fiind că există fatalitate istorică. Fraza finală din cea de-a doua povestire a volumului, „Dosarul «Hannibal ante portas»“, în care modificatorii vor să reducă influenţa Romei din trecut creînd o Cartagină puternică, vorbeşte despre aceeaşi deşertăciune istorică: „Uneori nu ai de ce să schimbi istoria, pentru că istoria a fost alta decît cea pe care o ştim. Şi ai încerca degeaba s-o schimbi, pentru că oricum va reveni la ceea ce este.“ Dar asta şi pentru că introduce în ecuaţie posibilitatea existenţei unui al doilea cerc de modificatori: modifica-torii din viitor cu care se poate intra într-un potenţial conflict, dat fiind că istoria nu poate fi nici cunoscută retroactiv, nici anticipată. În fine, în „Mestecenii“, un modificator încearcă să-l ajute pe contele-scriitor-egiptolog-aventurier Jan Potocki modificîndu-i călătoria din Mongolia, astfel încît să nu se transforme în vîrcolac, în timp ce în povestirea „Allez La France“ încercarea de a schimba rezultatul unui meci de rugby are drept consecinţă deturnarea spirituală a unei fetiţe oarecare pe nume Jeanne D’Arc.

Cu foarte multă informaţie istorică topită în ficţiunile sale, de altfel şi foarte literare prin referinţe, Liviu Radu se dovedeşte a fi un scriitor a cărui literatură are nevoie de cititori nu doar dispuşi să accepte convenţia istoriei alternative, regulile acestui joc literar, dar care să fie şi culţi, pasionaţi de istorie. Nu bag mîna în foc eu însumi că am avut acces şi m-am bucurat de toate subtilităţile acestor scenarii cărora însă le-am recunoscut ingeniozitatea şi imprevizibilul epic, umorul şi claritatea, pe alocuri chiar eleganţa stilistică, inclusiv în dialoguri, o adevărată piatră de încercare a acestui gen literar. În ciuda faptului că tema este aceeaşi şi Liviu Radu a folosit-o deja în două volume, fiecare povestire îşi creează propria atmosferă şi îşi dezvoltă alte puncte de interes. În plus, apreciez foarte mult felul neostentativ în care Liviu Radu apelează la protocolul genului SF, modul în care ideile nu prevalează artei povestirii. Fără a fi neapărat un tehnician, este, mai degrabă, un povestitor. Lucru rar.

Mai multe