„Căutăm înlocuitori“ – interviu cu scriitorii Dan COMAN și Marin MĂLAICU-HONDRARI

A XI-a ediție a Festivalului internațional de poezie și muzică „Poezia e la Bistrița“ s-a desfășurat între 11-14 iulie. Pe scena sinagogii din Bistrița au urcat poeți din România, Ungaria, Spania, Israel, Germania, Ucraina și Republica Moldova. De asemenea, printre muzicienii invitați s-a numărat pianistul rus Eduard Kunz. În prima seară de festival, poetul Ioan Es. Pop a primit Premiul pentru literatură al orașului Bistrița. Dan Coman și Marin Mălaicu-Hondrari sînt organizatorii Festivalului internațional de poezie și muzică „Poezia e la Bistrița“. 

Cine sînt toți acești oameni care vin să asculte poezie la festivalul de la Bistrița?

Dan Coman: Sînt foarte mulți oameni. O parte sînt din Bistrița, dar vin și de la Cluj, din Suceava, au venit și de la Iași. Vin special pentru festival și lucrul acesta e extraordinar!

Eu am cunoscut aici un băiat care a venit la festival de la Dej, de ziua lui!

D.C.: Da, și eu am întîlnit doi tipi aseară la lecturi. Ziceau că nu mai locuiesc în România de mult timp. Erau la Cluj, au auzit de festival și au venit. Au prins prima seară și a doua seară de lecturi și erau foarte încîntați de ce se întîmplă. Văzuseră pe Facebook evenimentul și au venit doar așa, să vadă Bistrița, să bea o cafea. Însă au rămas peste noapte, pentru că li s-a părut extraordinar. În primii ani îmi amintesc că erau cîțiva autori români, puțini oameni în public… Acum, ai văzut, e plină sinagoga. Am stat într-una din seri la standul acela cu cărți de poezie. Fumam o țigară și m-am uitat așa… Am văzut oameni care mergeau și cumpărau cărțile celor care citiseră. E o chestie extraordinară. Poate nu ale tuturor autorilor, dar…

…dar cineva îi convinsese!

D.C.: Exact! Și vreau să-ți spun că erau doamne în vîrstă, adolescenți, de toate categoriile!

În ce fel schimbă viața și personalitatea unui oraș un asemenea festival făcut în fiecare an?

Marin Mălaicu-Hondrari: Cred că ai spus ceva extrem de important pentru un festival. Pentru ca un festival să poată schimba ceva într-un oraș e nevoie de consecvență, de constanță. Haideți să ne amintim ce s-a întîmplat cu FILIT. Au fost două ediții extraordinare, toată lumea, realmente toată lumea vorbea despre FILIT, după care s-a întîmplat ce s-a întîmplat, nu s-a mai ținut, pînă la urmă s-a ținut o ediție mai restrînsă… Dacă un festival are căderi din astea atît de bruște, atît de puternice, riști să nu-ți mai revii. FILIT-ul și-a revenit, e drept! Dar cred că acesta e cel mai important lucru – să aduci oameni constant. Iar schimbările, modificările în structura unei societăți, nu se produc de azi pe mîine, știm foarte bine asta. Iar literatura funcționează tocmai pe ritmurile astea lente. Cu siguranță că poezia va avea efect în cazul oamenilor despre care spunea Dan că și-au cumpărat cărți. Și cumva deja mutațiile încep. Dar repet, ele nu sînt vizibile. Sînt mai degrabă așa cum se desfrunzesc copacii: durează două-trei luni pînă se desfrunzesc. În cazul literaturii, durează șapte-opt ani pînă înfrunzesc copacii.

Cum a zis și prozatorul maghiar György Dragomán, tot în cadrul festivalului, ar trebui să citești poezie în fiecare dimineață, pe o perioadă foarte lungă, ca să ajungă să lucreze în tine.

M.M.-H.: Exact! Și cred că orice om care are cît de cît minte își dă seama: cultura nu are impact imediat, ci durează uneori zeci de ani, alteori mai puțin.

Dan, voiam să te întreb, legat de o postare de-a ta de zilele trecute de pe Facebook, de dinainte de festival, în care spuneai că totuși sînt și oameni care nu sînt de acord cu genul de poezie care se citește la sinagogă.

D.C.: E un lucru absolut normal!

Da, așa e, e firesc ca unii oameni să nu fie de acord. Dar voiam să te întreb în ce măsură s-a schimbat în ultimii ani mentalitatea asta, pentru că mă gîndesc că la începuturile festivalului reacțiile erau mai severe.

D.C.: Mentalitatea se schimbă în rîndul celor care sînt interesați. Opiniile astea sînt absolut normale, nu am nici o problemă cu ele, atîta vreme cît nu lovești în oamenii foarte tineri. Cînd generalizezi și spui că tinerii din ziua de azi… Sînt oameni care la edițiile precedente își alegeau una dintre serile festivalului și veneau, de exemplu, pentru muzicieni. Muzicienii cîntă la început și la final, iar la mijloc se citește poezie. Acei oameni au rămas și de atunci vin. Pentru că și-au dat seama că poezia nu e ceva foarte plictisitor, nici nu înseamnă vechiul discurs, și-au dat seama că poți să fii compatibil cu asemenea discursuri literare. Observ și discut cu oamenii, unii sînt încîntați de anumiți poeți, alții sînt încântați de alți poeți. Tocmai diversitatea atrage un public foarte divers și ăsta-i un lucru extraordinar. Dar repet: mi se pare normal, e opinia fiecăruia. Mi-a plăcut mult un comentariu la postarea respectivă. Zicea cineva: de fapt, e foarte simplu, vine cine vrea, rămîne cine poate.

Apropo de reacții de felul acesta, în ultimii ani ați avut cazuri de oameni care poate la început au fost mai vehemenți, care poate la început au spus „Nu ne interesează pe noi literatura asta tînără, ce s prostiile astea?“, iar peste un an-doi să vină și să zică: „Chiar e ceva foarte mișto, ați avut dreptate“?

M.M.-H.: Cred că s-a întîmplat asta în primul rînd tocmai în rîndul scriitorilor. Cred că atunci cînd am debutat noi, cînd a debutat marea masă a curentului douămiist, scriitorii care atunci aveau 40-50-60 de ani au fost primii în a refuza vehement noua poezie. După care și-au dat seama că, de fapt, mulți dintre ei acum o acceptă, o citesc, au ajuns să dea ca punct de referință anumiți poeți. Dar asta era normal, pentru că poezia ajunge în primul rînd la scriitori. E un gen de nișă, e underground. Cu publicul cred că a durat ceva pînă să-și dea seama că într-adevăr se schimbă paradigma poeziei, că vin voci noi. Pot să vorbesc chiar din propria mea experiență cu poeții foarte tineri. Mi-a luat ceva pînă să înțeleg ce face Alex Văsieș, de exemplu, mi-a luat ceva pînă să înțeleg ce fac Drăgoi, Vlad Moldovan. Și sînt și mai tineri decît ei, care la rîndul lor schimbă lucrurile. Oricum, atîta timp cît o mișcare literară nu e acceptată e foarte bine. Din momentul în care ești acceptat începi să decazi. Cu siguranță trebuie să vină alții, care să spargă ceea ce ai făcut tu. E absolut firesc.

Amîndoi sînteți și prozatori, și poeți. Voiam să vă întreb: dacă poezia e la Bistrița, atunci unde e proza?

M.M.-H.: Tot la Bistrița!

D.C.: În fiecare an invităm și un prozator, iar an de an evenimentul cu prozatorul e un adevărat succes! (N.r. – anul acesta, prozatorul invitat a fost György Dragomán, scriitor maghiar născut în România.) De asemenea, legat de numele festivalului, îmi amintesc cum, la prima sau a doua ediție, Doina Ioanid urcase pe scenă desculță și striga: „Poezia e la Bistrița“. Voiam noi să sune și puțin autoironic această sintagmă! Cred că e un lucru foarte important că lumea înțelege încet-încet că dacă vii la poezie nu mai trebuie să stai în poziție de drepți și să asculți nemișcat poemele. Mie îmi place libertatea asta, unii ies, alții intră…

M.M.-H.: Ca la concertele rock!

D.C.: Nu ca la concertele de muzică clasică, să zicem, în care nimeni nu mișcă și trebuie să știi cum să aplauzi și să nu aplauzi între părți și așa mai departe. Dar modelul suprem al nostru a fost Țărmure (n.r. – Gavril Țărmure, directorul festivalului), care a început să organizeze în anii ’90, la Bistrița, concerte de muzică de cameră, de muzică clasică. Avea 15-20 de oameni care aplaudau cînd muzicianul se oprea un pic din cîntat, iar acum o să vezi lunar cel puțin trei-patru concerte cu muzicieni mari, în sinagoga aia în care sînt 200-300 de oameni extrem de bine educați. Dacă tu constant oferi calitate, publicul se educă. Trebuie timp!

M.M.-H.: România are o Constanță, deci ar trebui să funcționeze lucrurile! (Rîde)

E ceva ce nu v-a întrebat nimeni niciodată în interviurile despre festival, ceva ce ați fi vrut să fiți întrebați?

M.M.-H.: Da: cînd o să renunțați la a mai organiza festivalul, cînd o să îmbătrîniți suficient sau cînd o să vă supărați suficient?

Și care-i răspunsul?

D.C.: E foarte fain să organizezi un festival, cu toate greutățile inerente. Sînt zilele de dinaintea festivalului, care sînt extraordinare. Ne întîlnim zilnic la cafea dimineața, ne împărțim sarcinile, povestim, e o anumită fervoare. Orașul capătă o aură pentru noi, deși stăm în aceleași cafenele. Cred că la a noua sau la a zecea ediție ne-am dat seama că la un moment dat am fi ca rockerii care ajung la 90 de ani și umblă tot în piele și cu plete, și așa mai departe.

M.M.-H.: Cu capete de morți pe tricouri!

D.C.: Da, ei fiind străbunici. E o anumită doză de penibil în asta de la o vîrstă încolo.

M.M.-H.: Căutăm înlocuitori!

D.C.: Exact! Ne-am gîndit la asta și trebuie să găsim pe cineva din noua generație. Sînt cîțiva oameni care sînt din Bistrița foarte buni pe asta și sper ca în cîțiva ani să preia ei toată povestea asta, s-o facă, s-o modifice, evident, s o dinamizeze. Dar e obligatoriu. Nu poți să faci la nesfîrșit un festival dintr-ăsta și oricum extrem de multe ediții făcute de aceiași oameni reprezintă un gest periculos.

Probabil că ce va ieși va fi altceva.

D.C.: Ceea ce va fi extraordinar! Tocmai asta e ideea. La un moment dat trebuie să fie altceva!

a consemnat Lavinia BĂLULESCU

Foto: L. Bălulescu