Catalogul mișcărilor noastre zilnice
● Alexandru Ofrim, Farmecul discret al patinei și alte mici istorii culturale, prefață de Ioana Pârvulescu, Humanitas, 2019.
Se întîmplă ca unele cărți, în mod evident rezultate din lungi stagii de cercetare în bibliotecă, să capete, la apariție, nescontate efecte beletristice. Să sune, altfel spus, ca niște romane sui generis. Și nu atît pentru că s-ar parcurge, cum se spune adesea, „pe nerăsuflate“ (oricît de ample le-ar fi cunoștințele, criticii literari nu se îndeletnicesc, totuși, cu spirografia), ci pentru că ele reușesc să coaguleze, din jocul detaliilor și din forfota anecdotelor insolite, descrieri revelatoare ale umanului. E cazul recentelor investigații semnate de Anca Hațiegan sau Cătălin Pavel, dedicate, una – femeilor din teatrul românesc al începuturilor, cealaltă – relicvelor care ne vorbesc astăzi, în limba lor aproape inaudibilă, despre iubirile din alte milenii. E, de asemenea, cazul volumului lui Alexandru Ofrim, Farmecul discret al patinei. Voi insista asupra lui pentru că întîlnirea cu el mi-a dezvăluit, cred, secretul acestei stranii iluzii de lectură. Și anume, uriașa și mai ales neomogena bogăție a materialului. Cînd te ocupi simultan de raporturile diferitelor civilizații cu universul alunecos al cosmeticelor, de specificul manualelor de educație sexuală din comunism, de istoria fără cronologie a superstițiilor, de antropologia culorii și, să zicem, de farmacopeea gastronomică a aurului (consumat secole de-a rîndul ca medicament și ajuns, între timp, simplă găselniță culinară la mesele nu neapărat mai gustoase ale bogaților), senzația de caleidoscop plimbat, vorba cuiva, de-a lungul unui drum e garantată.
Fiind vorba de istoria mică ori chiar minusculă, erudiția (presupus uscată și, pe cale de consecință, inhibantă) se topește și ea într-un vacarm de vitalitate. Alexandru Ofrim știe să culeagă, cu fler de antologator exersat, datele cele mai expresive și să izoleze, din mii de pagini de mărturii, memorabilul și straniul. Să ne gîndim numai la felul în care obișnuim noi înșine să salvăm din marea literatură cîte o secvență epic anodină, dar copleșitoare prin precizie. De pildă, butonii din molar de om, cu care se împăunează, la Fitzgerald, Jay Gatsby. Sau, în Idiotul lui Dostoievski, piatra de mormînt sub care Lebedev găsește de cuviință să-și îngroape piciorul. E ceea ce, în definitiv, colecționează și Ofrim în paginile acestei cărți pasionante. Că a purta sau nu barbă a amorsat, în reprezentările colective, forme dintre cele mai contrastante ale definițiilor virilității e de presupus și fără puzderia de exemple. Că, însă, longeviva modă romană a obrazului perfect ras s-a văzut întreruptă de împăratul Hadrian, dintr-un motiv profund personal, e un amănunt mai puțin cunoscut: la originea gestului s-a aflat nevoia cochetă de a ascunde un neg crescut pe bărbie. O altă sursă de reverii livrești o reprezintă, tot aici, capitolul dedicat hărților mai puțin convenționale, al căror repertoar evocă fantezismul de tip Mircea Cărtărescu. Populațiile din insulele Marshall, de exemplu, își reprezintă distanțele printr-un perisabil, dar altminteri exact sistem de bețigașe și scoici. În spațiul african, această figurație nici nu mai era necesară: rutele, foarte acurate, erau conservate exclusiv verbal, prin mici povestioare cu rol mnemotehnic. Și așa mai departe.
Dacă s-ar fi rezumat la atît, adică la un catalog al reflexelor noastre (sau al „mișcărilor noastre zilnice“, cum spunea un scriitor insuficient citit azi), Farmecul discret al patinei tot ar fi avut de ce să ia ochii. Numai că, expert și jovial, Alexandru Ofrim știe că exercițiul antropologic nu e complet dacă nu își ia cu el, într-o călătorie bulversantă, și destinatarii. Așa încît o consistentă secțiune mediană a cărții e dedicată, en abîme, tocmai practicilor de lectură, cu infinitele lor arcane. E un teritoriu pe care, de altfel, autorul l-a exersat încă de la început, de la Cheia și psaltirea (2001), și la care a revenit periodic de-a lungul timpului, într-o serie de studii academice răspîndite prin mai multe volume de gen. De la arhicunoscuta lectură vocală a anticilor, chestionabilă totuși, despre care povestește Augustin în Confesiunile sale pînă la glose lingvistice pe tema relației dintre citit și alimentație (nu degeaba sintagma „burta pe carte“ pune laolaltă două cuvinte la prima vedere incongruente), totul e aici. Inclusiv, firește, tabieturi mai puțin avuabile.
Cosmin Ciotloş este critic literar. Cea mai recentă carte publicată: Elementar, dragul meu Rache. Detalii mateine sub lupă, Humanitas, 2017.