Castele în aer

● Tatiana Tolstaia, Pereți albi, traducere de Raluca Davicenco, Editura Curtea Veche, 2021.

Pereți albi este o foarte cuprinzătoare antologie a prozei scurte publicate de Tatiana Tolstaia de-a lungul anilor, reunind în principal două importante volume, Pe prispa aurită ședeam și Somnambul în ceață. Se simte o deplasare a accentului dinspre fantasticul și inovația distopică din trecut înspre o exploatare poetică a autobiografiei și o reașezare pe pozițiile realismului, fără a abandona însă parfumul atemporal al condimentului de basm.

Oriunde ar călători personajele povestirilor Tatianei Tolstaia (pentru că mereu lasă senzația că se află „undeva”, prinse pe un traseu care le permite totuși să declanșeze arcul memoriei), ele se întorc înspre un trecut „eteric” (ca să folosesc cuvîntul din titlul precedentului volum de proze, Lumi eterice). Sînt povestiri afectate de morbul nostalgiei, însă de o nostalgie „vegetală”, telurică și, în același timp, estivală. Centrul acestui spațiu magnetic, din trecut, este izba înconjurată de vegetație sălbăticită, care, sub soarele verii, a invadat o precedentă ordine umană. Pentru cei care caută genul proxim, acela este chiar Nabokov, cel din povestiri, din Vorbește, memorie sau chiar din Ada sau ardoarea. Ce aduce Tolstaia în plus, o marcă personală care ne este familiară din fantasticul roman Zîtul, este imixtiunea basmului în lumea așa-zis reală. Dacă în roman, însă, aveam o Rusie post-apocaliptică guvernată parcă de legile lui Lewis Carroll, în povestiri legile basmului vin să accentueze cel mai mare dușman al personajelor (echivalentul Zîtului) – timpul.

Spre deosebire de Lumi eterice, unde erau puse în balanță două universuri care se întrepătrundeau, Pereți albi este scena pe care evoluează umiliți și obidiți, oameni striviți de trecerea strivitoare a anilor. E și mult Gogol în aceste proze, e și mult Bulgakov și, de ce nu, e umbra strivitoare a celuilalt Tolstoi, Lev Nicolaevici, perceptibilă apăsător într-o proză splendidă precum „Somnambul în ceață”, unde, ajuns la jumătatea vieții, Denisov nu-și dă seama că va muri, ci este cuprins de o melancolie care-l face să pună la îndoială lucrurile nevăzute, cum ar fi Australia sau Noua Guinee. Guvernanta Jenecika, din „Cea mai iubită”, e desprinsă din flaubertiana „O inimă simplă”, numai că aici viața ei amară e văzută prin ochii ironici ai copiilor care au devenit adolescenți, care sînt urmăriți, la rîndul lor, de memoria nostalgică a adulților în care s-au transformat. În gogoliana „Flacăra celestă”, îndrăgitul musafir vesperal Korobeinikov cade victimă unei farse făcute de un nou musafir, byronianul sculptor-poet Dimitri Ilici, îndrăgostit de gazda Olga Mihailovna, care scornește pe seama aceluia o poveste legată de un presupus plagiat. Dintr-un foarte amuzant povestitor, Korobeinikov ajunge să fie urît de toată lumea, ură care se propagă chiar și după ce farsa e dată în vileag. Lumea văzută prin ochii unui retardat e îmbibată de magie, la fel cum e cea a copiilor fascinați de „vrăjitoarea” Veronica Vikentievna, „o frumusețe imensă și albă”. Un poet care se simte în largul lui doar în mijlocul declasaților și al „scursurilor” e salvat de doctorița Nina, care devine cenzorul lui absolut și-i epurează poeziile de elementele sumbre sau dubioase politic, pînă-l omoară.

Prozele din Pereți albi sînt dovada unei virtuozități și a unei versatilități stilistice rare: de la satira politică, gogoliană la fantasticul de origine folclorică, de la realismul citadin la drama casnică cehoviană, aceste 27 de povestiri sînt tot atîtea dovezi că Tatiana Tolstaia e una dintre cele mai mari scriitoare ale vremurilor noastre.

Bogdan-Alexandru Stănescu este scriitor şi critic literar. Cea mai recentă carte publicată: Caragiale. Scrisoarea pierdută, Polirom, 2019.