Cărţi fără librării, piaţă fără cititori
Central Connecticut State University a publicat recent un studiu urmat de un Top 60 al ţărilor în funcţie de cît de literate sînt: România se află pe locul 41, înaintea unor naţiuni precum Albania, Georgia, Panama, Costa Rica, Mauritius, Qatar, Malaezia, Thailanda, Indonezia şi Botswana.
Dar despre ce vorbim cînd vorbim despre piaţa de carte românească? Despre foarte, foarte puţin. E vorba de o cifră de afaceri anuală de aproximativ 60 de milioane de euro (spre comparaţie, în Ungaria este de 123, iar în Polonia de 772 de milioane de euro), de vreo 130 de edituri active, 260 de librării (în condiţiile în care numărul de oraşe este mai mare, iar 45% din populaţie oricum trăieşte la sate, unde nu există librării) şi un tiraj mediu de sub 1000 de exemplare per titlu (cifrele sînt luate din statisticile ultimilor ani, cel mai probabil au scăzut între timp.) Instituţional vorbind, nu s-a făcut mai nimic pentru piaţa de carte (e adevărat că, numai în ultimii doi ani, Cultura a avut nu mai puţin de cinci miniştri), marea realizare fiind scăderea TVA-ului la 5%, adică aproape la jumătate. Această schimbare fiind, probabil, şi motivul pentru care scriitorul şi jurnalistul Petre Barbu a realizat recent, pentru revista Forbes România (www.forbes.ro), o serie binevenită de interviuri cu zece directori de edituri care vorbesc despre cum arată piaţa de carte de la noi. Întrebările sînt standard, iar răspunsurile, aproape identice, ceea ce pune în evidenţă şi mai bine problemele comune ale editorilor şi distribuitorilor de carte (şi, implicit, ale scriitorilor şi traducătorilor). Am făcut mai jos o selecţie din ce spun aceştia.
Silviu Lupescu (Polirom) vorbeşte despre cum scandalul din jurul Premiului „Eminescu“ pentru poezie din ultimii doi ani a „diminuat încă o dată încrederea publicului în premiile literare, atît cît mai era“ şi despre faptul că eşecul continuării FILIT-ului, precum şi „dispariţia“ ICR-ului „demonstrează că în România orice inițiativă, orice reușită trebuie demolată imediat din rațiuni politice“. Altfel: „Librării, în accepțiunea mea, mai avem în foarte puține orașe mari. Avem librării de mall, care, cu unele excepții, vînd noutăți și trimit cărțile retur editurii după 4-5 luni de la apariție, ori vînd tricouri, băuturi, ceramică sau mai știu eu ce altceva – solicitînd editorilor rabaturi care depășesc orice închipuire. Îmbucurător e faptul că s-a dezvoltat comerțul online, ponderea lui devenind semnificativă. În măsura în care se va «igieniza» – mă refer la site-urile care ademenesc clienții cu reduceri false sau recurg la practici de dumping în lupta cu concurența –, cred că e-comerțul rămîne o soluție viabilă în viitorul imediat“.
Lidia Bodea (Humanitas), vorbind despre cît de prost o duc scriitorii din vînzarea propriilor cărţi, spune că peste tot în lume veniturile au scăzut cu aproape 40% în ultimii ani, dar „în alte ţări a căror viață culturală e mult mai bine tocmită decît la noi, autorii au acces la cîteva alte variante de completare a veniturilor: premii, burse de creație, lecturi publice, conferințe, cursuri plătite, parțial suportate de stat, prin programe culturale, parțial asigurate de un public dispus să plătească bilet de intrare la o lectură publică“. Din totalul librăriilor, o treime se află în Bucureşti, orașe mari nu au nici măcar o singură librărie: „Cel responsabil și direct chemat să intervină e statul, asumînd politici coerente (educaționale, culturale, fiscale) și conștientizînd, de exemplu, că reducerea abandonului școlar (căci și la acest capitol sîntem printre codașii Europei) și a gradului de analfabetism funcțional nu sînt doar promisiuni de făcut pe hîrtie și în campaniile electorale“.
Mihail Penescu (ALL) formulează o altă soluţie: „Dacă s-ar crea facilităţi fiscale pentru comerţul cu carte e posibil să înregistrăm creşteri record ale industriei. S-ar putea renunţa la impozitul pe chirie pentru spațiile de librării. S‑ar putea acorda subvenţii prin compensarea de taxe şi impozite pentru fiecare metru de librărie. Aceste facilităţi se pot acorda pe un număr de ani, în anumite condiţii, în aşa fel încît pe termen mediu statul să nu piardă nimic, ci dimpotrivă, să aibă de cîştigat prin efecte secundare – mai multe locuri de muncă, un nivel de instrucţie mai ridicat“. O idee formulată şi de Luiza Penescu (Corint), şi de Iren Arsene (Curtea Veche), care completează: „Foarte importantă ar fi implicarea autorităților locale pentru a asigura măcar o librărie de referință în fiecare reședință de judeţ“; în timp ce Dana Moroiu (Baroque Books&Arts) crede că ar fi ideal ca fiecare editură mare să aibă cel puțin o librărie proprie.
În chestiunea librăriilor, Ana Nicolau (Nemira) abordează problema dintr-un unghi diferit: „Dacă ne uităm la distribuitori, magazinele virtuale au din start avantajul de a fi într-o poziţie ce le permite să practice discount-uri majore. O soluţie care ar repune pe picior de egalitate librăriile fizice şi cele online ar fi o lege care să impună existenţa unui preţ fix al cărţii. Astfel, acelaşi titlu ar putea fi cumpărat de cititor la acelaşi preţ şi de la librăria de la colţul străzii, şi din online. Un alt avantaj al librăriilor virtuale este oferta vastă de titluri pe care o pun la dispoziţie şi care poate să mulţumească cititorul care caută o anumită carte, dar care poate să-l şi debusoleze prin abundenţa ei“.
Marin Vidraşcu (Litera) vorbeşte despre tipurile de cărţi care se vînd acum mai bine. Cărţile pentru copii sînt menţionate de mai toţi editorii; la acestea se adaugă „cărțile de dezvoltare personală, sănătate și îngrijire, business și hobby sau relaxare“. O altă soluţie la creşterea interesului pentru carte ar fi ca „retailer-ii din cît mai multe domenii să includă cartea în oferta lor, astfel încît cartea să devină un produs de larg consum, oamenii să se obișnuiască cu ea, la fel cum s‑au obișnuit cu multe alte produse nu la fel de folositoare, doar datorită campaniilor de marketing“. Despre schimbările de preferinţe ale cititorilor vorbeşte şi Gheorghe Erizanu (Cartier): „Au scăzut, ca și în anii precedenți, vînzările din dicționare și enciclopedii generaliste. Au crescut vînzările cărților autorilor autohtoni. Există loc imens pentru cartea de specialitate“. Acesta mai crede că bibliotecile școlare, comunale, județene ar fi alternative viabile: „Cartea nu este doar o problemă a editorului și librarului. Cultura ar trebui să fie grija esențială a statului care vrea ca mîine să aibă o industrie dezvoltată, o agricultură performantă și servicii calitative“.
Ca şi ceilalţi editori, Mihail Penescu (ALL) pune consumul scăzut de carte pe seama subdezvoltării societăţii: „Lectura este motivată de necesitatea de instrucţie și educaţie care sînt impuse de nivelul de dezvoltare al societăţii. Într-o lume în care instrucţia, educaţia şi cultura nu oferă nici o recompensă, ci mai degrabă insuflă un sentiment de izolare, consumul de carte este descurajat“. Referitor la genurile căutate: „Nu se scriu cărţi de istorie, nu se scriu cărţi de management sau economie și se scriu puţine cărţi de medicină… Nu există în industria noastră posibilităţi de pregătire profesională la nivel de top. Nu avem şcoli de publishing, de management în domeniu, de redactori, traducători sau corectori, de marketing cultural, de social media, de librari și multe altele specifice. Această spirală descendentă întreţine un anume diletantism în industrie, care începe să fie tot mai evident“.
Bogdan Ungureanu (Publica) spune ce înseamnă, de fapt, reducerea cotei de TVA la 5%: preţul cărţii a scăzut cu aproximativ 2 lei – ceea ce ar justifica, pentru piaţa noastră anemică, reducerea la 0, aşa cum există în alte ţări europene. Cît despre librării: „Consider că gradul de acoperire la nivel național reflectă întocmai nivelul de interes pentru cărți al românilor. Poate că nu știți că există orașe în care s-au desființat librăriile, tocmai pentru că nu le frecventa nimeni. Este adevărul crud“. Aceeaşi idee, exprimată altfel, revine şi la Ana Nicolau (Nemira): „E şi o problemă de schimbare a mentalităţii cititorilor, care nu mai văd librăriile ca pe un spaţiu necesar în oraşul lor“.
Situaţia poate fi rezumată astfel: piaţa de carte este prea mică pentru a întreţine scriitori/traducători profesionişti, avem mult prea puţine librării şi a scăzut enorm interesul pentru carte, Statul nu se implică aproape deloc prin subvenţii / facilități fiscale, iar şcoala/societatea nu produc şi nu încurajează generaţii noi de cititori.
Pagina de autor a lui Marius Chivu aici.