Cartea scurtelor iubiri eterne

● Andreï Makine, Cartea scurtelor iubiri eterne, traducere din limba franceză de Dan Radu Stănescu, Colecţia „Biblioteca Polirom“, Editura Polirom, 2011.

M-am convins. Makine e un prozator al cărui suflu nu se sfieşte să devină suflet. Există la acest scriitor un simţ implacabil al frumuseţii viului, al palpitului încăput într-o secundă de graţie. Proza lui nu pregetă să „lucreze“ cu melancolii romanţioase, dar pînă şi lor ştie să le dea un halou extraordinar. În fond, Makine e un scriitor cu „vînă“ de iconar, un fascinant descoperitor de aure peste miezul de suferinţă al lumilor povestite. 

Cele 8 capitole din Cartea scurtelor iubiri eterne sînt tot atîtea nimburi desluşite în jurul unor situaţii la care protagonistului îi este dat să asiste, începînd din sovieticii ani ’60 şi pînă după destrămarea URSS. Pe de o parte, avem promisiunea unui „paradis etern“ (cel comunist); pe de altă parte, acesta nu e decît o butaforie sau, mai rău, o minciună strivitoare, aşa încît oamenilor nu le rămîn decît fericirile sau splendorile fugitive, „singurele de care ne putem apropia în trecerea noastră fulgerătoare de muritori“. Prin urmare, cartea va povesti despre „frumuseţea fragilă“ a unor momente de iubire tacită, în răspăr cu orice ideologie şi vizibilă, de pildă, în buchetul de ghiocei oferit de un infirm, în şoaptele unor bătrîni care îşi dau curaj rememorînd clipele luminoase ale tinereţii, sau în tristeţea mută a unei tinere îndrăgostite, stînd pe o bancă acoperită de zăpadă, într-o tribună pregătită pentru defilarea de 1 Mai. 

Aceste sclipiri de frumuseţe omenească reuşesc să saboteze urîţenia, altminteri etanşă, a unui rai făţarnic, clădit pe temelia gulagurilor. Iar istoriile lui Makine, deşi reconstituie o lume atee, par spuse de un „poet care l-a învăţat pe Dumnezeu să iubească“.