Cartea norilor

● Chloe Aridjis, Cartea norilor, traducere din limba engleză de Ioana Pricop, Colecţia „Strada Ficţiunii“, Editura ALLFA, 2012.

Romanele de debut pe bază de nori nu sînt deloc suflare de vînt. Stéphane Audeguy a debutat, de pildă, în 2005 cu Teoria norilor şi a făcut-o atît de bine încît a sedus cohorte de cititori de varii clase şi gusturi, başca juriile cîtorva premii literare. În 2009 e rîndul londonezei Chloe Aridjis să debuteze cu această Cartea norilor, roman nu mai puţin risipitor în poezia lui delicată şi tristă, şi nu mai puţin alchimic în jocul său de umbre şi ceţuri.

Romanul Teoria norilor acoperea destine din epoci diverse şi din diferite colţuri de lume; Cartea norilor vorbeşte despre Berlinul anului 2007 şi despre solitudinea unei tinere mexicance care încearcă să-şi inventeze aici un rost. Fata e chinuită de duminicile însingurate şi de ceasurile pustii, de luminile din noaptea oraşului şi de privirile iscoditoare ale vecinilor, de zgomotele din apartamentele nelocuite şi de rigorile mult prea milităreşti ale locului. Pe de altă parte, aceeaşi fată are un ochi bine exersat în contemplări melancolice, un simţ imbatabil al straniului şi pitorescului underground, plus ursita de a-şi colora singurătatea cu spaţii dintre cele mai bizare (inclusiv din catacombele oraşului) şi cu personaje interesante ale „cetăţii“ (un bătrîn istoric berlinez, o nătîngă zîmbitoare dintr-o staţie de tramvai, un june meteorolog deprins în general cu metaforele, iar în particular „cu ceţurile timpului şi toată confuzia care le înconjoară“).

Morala: precum în cer, aşa şi în Berlin. Oraşul se reformulează neîncetat, se răstălmăceşte, se reorientează, regrupează şi restratifică întocmai ca norii de pe cer. Cîtă meteorologie, atîta joc al istoriei şi tot atîta spectacol al omenescului, cu pestriţele lui solitudini.