Cartea de lut
● Oale şi ulcele, Lila Passima şi Cosmin Manolache (coord.), Editura Martor, 2011.
Mi-am făcut cumva o datorie de onoare faţă de această deja longevivă, deopotrivă simpatică şi ingenioasă serie de minivolume colective tematice, coordonate de grupul de cercetători şi de scriitori de la Muzeul Ţăranului Român, despre care am scris încă din 2007, de la debutul colecţiei cu trei titluri dintr-un foc – moshuvine@yahoo.com, Cărţişor de mărţişor, Piua! joacă, jocuri, jucării – pînă la ultima, cea de anul trecut, Cicatrici, în care mai bine de treizeci de cercetători, muzicieni, scriitori şi jurnalişti constituiau (cu texte dintre cele mai variate: istorii personale, crochiuri eseistice, povestiri, poeme, liste) o adevărată arhivă scripturală şi totodată o tipologie a cicatricilor, percepute ca nişte hărţi personale cu borne ale memoriei pe corp, mărturii & memento-uri ale unui spaţiu sau timp odată vizitate. Multitudinea şi diversitatea abordărilor şi, implicit, a tipurilor de texte, precum şi sugestiile de interpretări ale temei ce adună şi uneşte aproape douăzeci de coautori între copertele aceluiaşi volum reprezintă, şi de această dată, unul dintre atuuri. Căci genul acesta de discurs fusion, hibrid, compozit, unde eseuri, interviuri, memorialistică, istorie orală, liste, fişe tehnice, reportaje etc. extind şi intersectează perspective dintre cele mai variate – etnologie, folclor, antropologie, istorie şi artă –, mi se pare o formulă foarte inspirată în măsura în care nu se adresează niciodată doar specialiştilor.
Este cît se poate de semnificativ pentru tema aparent banală a olăritului şi ceramicii faptul că textul care deschide cartea, aparţinînd lui Şerban Anghelescu, pune materia olăritului în ecuaţia creaţiei, de la geneza Divină la cea artistică, şi a vieţii, lutul ca simbol material al naşterii şi al morţii, formulînd, în chiar pagina de început, cîteva idei cu background religios-metafizic ce se vor regăsi apoi şi în textele, unele în abordări mai „laice“ şi mai pragmatice, celorlalţi coautori: „Nimic din constituţia noastră corporală: carnea, sîngele, oasele, ochii nu aminteşte lutul, substanţa originară din care, după Scripturi, a fost modelat primul om. Din pămîntul nou, proaspăt despărţit de ape, apar fiarele, ierburile, pomii roditori după voinţa Domnului: «Să scoată pămîntul fiinţe vii după felul lor: animale, tîrîtoare şi fiare sălbatice după felul lor.» Este o naştere spontană, fără trudă, fără sex, fără seminţe. Adam, singurul, spre deosebire de toate vietăţile supuse lui, nu apare din pămînt, nu e născut din lut, ci făcut din lut de mîinile lui Dumnezeu. Primul artefact al lumii. După izgonirea din Rai pămîntul e blestemat. Roadele lui comestibile apar din chinul celor care-l lucrează. Pămîntul nelucrat rodeşte de la sine doar spini şi pălămidă. Femeia naşte în dureri. Viaţa în exil cunoaşte doar facerea în chinuri. Omul va produce în chip dureros. Va îndurera materia şi se va chinui el însuşi în actul creaţiei. Suferinţa de ordin iniţiatic va înnobila atît victima, cît şi călăul. În cele din urmă, după moarte omul se întoarce inform în pămînt şi va fi supus ca în vremurile Genezei la o dublă descendenţă. Se vor naşte din el fără dureri florile şi se vor face dureros oalele.“
De altfel, etnologul Ioana Popescu abordează tot tema Genezei, dar din perspectiva legendelor cosmogonice româneşti, într-una dintre acestea văzînd un fel de ritual anti-falocratic avant la lettre. Tot pe sugestia biblică, dar într-o cheie antropomorfică, scrie Ion Grigorescu, pentru ca scriitorul Călin Torsan să rămînă în aceeaşi zonă a unui antropomorfism liric & comic şi să fie aproape de a scrie un brumarian poem în proză intitulat „Teflonul îndrăgostit“ sau o cărtăresciană „Poemă a cratiţei“. În textul său, plin de umor, lumea bucătăriei se schimbă, odată cu istoria, acest proces al prefacerii în timp fiind perceput din perspectiva oalelor şi vaselor de gătit, obiecte cu suflet şi ele. Un text consistent (tipologic), bun (literar) şi, din nou, cu mult umor, aparţine lui Cosmin Manolache, unul dintre cei doi coordonatori, care are, printre altele, ideea de a descrie tribulaţiile unui spălător de vase în armată. Reportajul lui Bogdan Iancu, precum şi interviurile cu Şerban Bonciocat şi cu olăriţa Ioana Constantin sînt textele care luminează din interior universul olăritului, schimbările prin care a trecut în ultima jumătate de secol, dispariţia meşterilor şi a atelierelor, influenţa negativă a tîrgurilor de ceramică din anii ’90 (care, necontrolate şi „neacoperite“ de cataloagele muzeografilor, au sărăcit şi dereglat deopotrivă piaţa şi fondul popular de artă ceramică), felul în care funcţionează şi se modifică piaţa de ceramică aflată permanent sub influenţa comerţului şi a modelelor de succes. (Spre exemplu, succesul de piaţă şi politica producătorilor de ceramică de Corund a „contaminat“ olăritul tradiţional forţîndu-l să încorporeze influenţe stilistice nespecifice, împingînd arta olăritului înspre comercialul globalizat şi kitsch.) Un alt text aplicat, „tehnic“, fiind fişa de restaurare a unui obiect vechi, însoţită de fotografiile procesului în sine, realizată de restauratorul de ceramică Oana Solomon.
Dar cel mai spectaculos rămîne substanţialul interviu luat de Lila Passima, coordonatoarea proiectului, arhitectului Şerban Sturdza, aici în dublă calitate, aceea de nepot al marelui colecţionar Barbu Slătineanu, dar şi de colecţionar de ceramică şi artă tradiţională el însuşi. Poveştile lui Şerban Sturdza scot la lumină o lume, cea a colecţionarilor privaţi de artă despre care nu ştim suficient, şi o familie de intelectuali, Slătinenii (nişte aristocraţi împătimiţi de arta tradiţională), pe cît de interesantă, pe atît de puţin cunoscută, cel puţin în afara mediilor artistice. O adevărată biografie intelectuală în cheie orală a Slătinenilor se constituie din poveştile de familie (unele, cele din perioada comunistă, fabuloase) ale lui Şerban Sturdza, din care aleg măcar acest episod despre tatăl său: „S-a dus să-şi facă studiile de arhitectură în Austria, la Viena. Nu primea bani de nicăieri, pentru că asta era regula în familie. Şi-atunci s-a întreţinut singur bătînd step la un teatru. Era actor, dansator de step şi gimnast, chestie foarte prost văzută de familie şi pe care a făcut-o pe ascuns. Pînă a venit nazismul. Atunci a trebuit să plece şi, cînd a venit în ţară, după război, s-a căsătorit cu maică-mea. Faptul că fusese dansator de step nu era bine văzut, era o chestie de om cam îndoielnic. Or, taică-miu mai lucra la Melody Bar, ca să cîştige nişte bani. Seara pleca de-acasă, se îmbrăca frumos, îşi lua pantofii de step şi dispărea. Asta era văzut de părinţii maică-mii ca o chestie de om neserios. De-acolo i se zicea Johnny, cînd el era, de fapt, Ionel. În această lume, a circului şi a varieteului, erau foarte mulţi ţigani. El era considerat circar şi cunoştea foarte multe familii de ţigani. Stătea cu ei, pentru că se antrenau împreună. Veneau şi la noi acasă. Taică-miu îi lonja – te leagă cu o frînghie ca să nu cazi, să te ţină şi începi să faci flic-flac. Eu asistam la toate astea şi duminicile plecam cîteodată cu taică-miu pe la Sfînta Vineri, pe-acolo era o casă cu ţigani, plină cu familii de circari, iar taică-miu îi învăţa diverse figuri de gimnastică acrobatică. Ţin minte o scenă, era o anfiladă din asta de camere, cameră-cameră-cameră, toate uşile deschise, nu era nici un mobilier şi totul se termina cu un balcon. Ăştia alergau, începeau să facă flic-flac şi ultima figură era să te opreşti în mîini pe parapetul metalic al balconului, la etajul unu. Astea erau poveşti care nu se povesteau. Mă lua taică-miu pe şest şi dispăream de-acasă. Cînta la pian stînd în şpagat, cu picioarele pe două scaune, chiar avem o fotografie cu el aşa...“
În loc de concluzie, o definiţie: „Pîrnaie – oală mare cu două torţi“, şi un proverb: „Nu-i păcat să furi o oală, căci lut pe lut se fură“.