Caragiale expresionist, cuminte şi coregrafic

Marţi, 5 iunie 2012, orele 17,30: moment tulburător şi evident emoţionant (chit că sobru drapat), la Teatrul Naţional din Bucureşti. Consiliul artistic, din care, cu onor&plăcere, fac parte de cîţiva ani, ca outsider simpatetic (alături de Radu Beligan, Sanda Manu, Marina Constantinescu, Liviu Dorneanu, în galeşă partidă cu insider-ii Ion Caramitru, Ilinca Tomoroveanu, Alice Georgescu, Adriana Popescu, Violeta Popa) dezbate viziunea lui Alexandru Dabija asupra contondentei constelaţii fatalism-isteria cîştigului-nenoroc-demonism (altfel zis: tripleta ingenuitate-speranţă-nebunie), în schiţa lui Caragiale Două loturi. Ceea ce a coincis cu primul „şnur“ din istorie în noua Sală Mică a Naţionalului. Cum ar zice chivuţele prinse de regizor în caruselul duhnind a prune sfarojite, am făcut safteaua noii săli. O sală cam bunkeroasă, după gustul meu, cu maniacalul exces ceauşist de ciment, de unde şi acustica de peşteră goală, dar pe care precis o va umaniza cochetăria experimentelor scenice de studio. Iacă, totuşi, că şantierul care părea că se va întinde pînă în veacul 22 dă semne că-n toamnă-iarnă se va putea intra regeşte la TNB.

Slavă, Domnului, Alexandru Dabija nu se lasă şi ne debusolează din nou. Crîncen, provocator, ameţitor, istovitor aici, dar magnetizant. După avalanşa îngreţoşărilor micţionare din Noaptea furtunoasă ieşeană – răscumpărată din plin, ce-i drept, de Scrisoarea de la Teatrul de Comedie – şi după frumos desenata, dar cam agasanta bizarerie goescă de la Odeon, Dabija campează direct, masiv, trepidant, în cea mai nouă obsesie a exegezei caragialiene: tema cruzimii isteroide. Şi, colateral, a predestinării, demenţei furibunde şi vieţii ca vis diabolic. Adică dat dracului, literalmente. Totul mixat cu încercănata conştiinţă (caragialiană, cioraniană şi, de fapt, larg românească) a nenorocului. A nimicniciei damnate, într-o bolgie de carnaval defazat, sinistru şi grotesc deopotrivă. Lasă retorica fadă şi rigorile de manual ale clasicităţii, lasă vodevilismul, lasă tolstoismul şi naturalismul şi exfoliază psihanalitic pulsiunile altericide, pe fond sado-maso, unde enormul simţirii va fi egalat numai de monstruozitatea văzului.

Planînd vultureşte deasupra unui negru-captivant amestec de Kafka, Gogol, Bulgakov, cub funebru peste jalnice speranţe, determinări răzbunătoare şi „tripotări“ criminale, într-un drăcesc labirint metalic de scări către infern, trape către purgatoriu şi iluzorii supape înspre raiul veşnic intangibil – Dabija îl înrămează pe Lefter Popescu (Gavril Pătru, în decorul lui Helmuth Stürmer) în carcasa nebuniei progresive, cu un Marius Manole ca mic Mefisto de bîlci, Makie Şiş miticesc, biată Piază – bună/rea, nu contează, de vreme ce tot se-alege praful.

Sînt ţinut să nu divulg nimic mai mult: pînă la premiera din toamnă cică se vor mai schimba destule. Cert e că publicul avizat se va delecta vibrînd cu încruntare la mulţimea aluziilor şi citatelor culturale, ori va fi zdruncinat de îndrăznelile hors-texte ale regiei, iar cei pentru care Caragiale înseamnă exclusiv satiră clasică şi rîs zdravăn în tradiţia Giugaru-Birlic vor fi constrînşi să accepte şi varianta neagră a unei comediografii ceva mai deocheate decît cea cu care vrea şcoala să ne potcovească.

Luni, 11 iunie, ce să vezi! am norocul să prind în fine D’ale carnavalului în regia lui Silviu Purcărete cu Teatrul „Radu Stanca“ din Sibiu (la Opera din Bucureşti, în cadrul Festivalului de Comedie). Chiar dacă am fost paraşutat taman în ultimul rînd de la balconul doi (unde-n loc de perspectiva Demiurgului m-am simţit mai degrabă un Cătălin asudat, distanţa văduvindu-mă şi de sarabanda olfactivă care auzisem că face deliciul spectatorilor), fără să pot vedea grimasele actorilor, ci doar ghicindu-le fizionomia, tot m-au debusolat urieşenia scenei şi cuminţenia viziunii.

Pe de o parte, venind împovărat cu aşteptările perfecţiunilor baroc-gigantesco-felliniene gen Danaidele, Faust, Gulliver şi dînd de un petic de frizerie într-un pustiu scenic delimitat de fundul unui camion ca o gură de balenă şi vegheat de pubela căreia îi vor fi menite-n final nesaţiul ludic, patosul vindicativ şi alchimia qui pro quo-urilor, sigur că eşti descumpănit.

De cealaltă parte, oricît de impresionante sînt, în egală măsură, simbolurile din planul mare (furtuna, de pildă, ca forţă, nu-i aşa, a destinului, menită să potenţeze paradoxal deriziunea, duplicitatea, mahalagescul micului mare imbroglio) şi puzderia detaliilor captivante (de la întreirea Didinelor şi combina muzicală pe care o duce galeş Girimea, emanînd copleşitor arii din Norma, pînă la costumul de urs al lui Pampon, urieşenia oglinzilor „cu chirie“, metafora gunoierilor, pentru care Miţa devine un simplu pachet inutil ş.a.m.d.) – minus fondul muzical (Vasile Şirli), monoton şi prea puţin ofertant – senzaţia cu care am plecat a fost una de mirată dezamăgire. Vă asigur, însă, că lupt cu ea. Am senzaţia că miasmele fetide ale timpului nostru ne-au frăgezit sensibilitatea exclusiv pentru orori, astfel încît fidelitatea faţă de text, respectul pentru statutul personajelor şi utilizarea echilibrată a artificiilor scenice au ajuns să ni se pară ceva plicticos. Or, eu unul nu am deloc de gînd să mă las, şi în teatru, pradă principiului ştirilor TV „it bleeds, it leeds“.

Pentru o tombateră ca mine, deloc purtat pe la teatrul-dans, D’ale noastre, strălucitorul spectacol realizat la TNB de Gigi Căciuleanu (căruia îi aparţine şi excelentul montaj muzical), la a cărui pre-vizionare am fost martor miercuri, 13 iunie, a fost o probă de răbdare, revoltă... şi încîntare. Primul sfert de oră am rămas holbat, nerecunoscînd în coregrafie nimic din ceea ce am fost deprins că face esenţa caragialităţii (necum a românităţii). Încet, încet, odată ce intri în convenţie, dar, mai ales, odată ce apar tradiţionalele însemne vestimentare şi începi zglobiu să-i recunoşti pe Trahanache, Dumitrache, Fănică, Zoe, Rică, Veta şi Ziţa, totul devine fluent, te desprinzi de mania textului şi te laşi definitiv captiv magiei coregrafice. Aşa ajungi să te pierzi uluit în faţa unui Cetăţean turmentat evoluînd pe „Sonata lunii“, a unor captivante caligrafii dansante pe secvenţe din Năpasta şi Conu Leonida, dar în special la climaxul care, pentru mine, a fost discursul lui Caţavencu. Am aflat că omul care a realizat performanţa se numeşte Lari Giorgescu, un actor pe care – iertată-mi fie ignoranţa – nu-l ştiam decît din emisiunea lui Alex. Ştefănescu de la TVR, dar care mi s-a dezvăluit acum ca o extraordinară energie ludică. Din păcate, nici în acest caz nu pot scrie mai multe, la ora de faţă spectacolul fiind, conform spuselor regizorului, încă imperfect (!).

Păi cu aşa „imperfecţiuni“, bobocule, să te tot întîlneşti.

P.S. Abia după ce brodasem rîndurile de mai sus, am citit articolul lui Cătălin Ştefănescu despre Loturile lui Dabija, în numărul Dilemei vechi de săptămîna trecută. Deja sîntem doi, ca’va s’zică. Încă un text la fel de vibrant – şi deja putem pune de-un partid.

Dan C. Mihăilescu este critic literar. Cea mai recentă carte publicată: Oare chiar ne-am întors de la Athos?, Humanitas, 2011.