Capodopere la plic
● Emil Brumaru, Opere III. Cerşetorul de cafea, prefaţă de Livius Ciocârlie, Editura Polirom, 2012.
Cînd au fost publicate pentru prima dată Scrisorile către Lucian Raicu în 2004 (la puţină vreme după ce apăruseră în România literară), probabil puţini şi-au imaginat volumul total de scrisori pe care tînărul Emil Brumaru le-a trimis, de la Dolhasca, apoi de la Iaşi, celor cîţiva scriitori care-i cîştigaseră simpatia. 600 de pagini de epistole sînt o operă în sine şi, o spun din capul locului, una absolut extraordinară. Căci scrisorile lui Emil Brumaru, scrise între anii 1968-1981, sînt partea nevăzută a planetei sale poetice şi, deci, parte esenţială din ea.
Scrise, uneori, zilnic şi, de cele mai multe ori, fără a primi răspuns, epistolele alcătuiesc, de fapt, un adevărat jurnal afectiv şi esenţializat avînd drept destinatari cîţiva privilegiaţi, pe mai mult de jumătate dintre aceştia fără a-i cunoaşte personal sau pe care i-a întîlnit doar de cîteva ori: Lucian Raicu, Leonid Dimov, Radu Petrescu, Şerban Foarţă, Ilie Constantin, Alex. Ştefănescu, Florin Mugur (în ordinea din sumarul volumului, care nu este şi cea cronologică). De aceea este foarte interesant de urmărit cum, în paralel cu devenirea sa ca scriitor, dar şi în funcţie de destinatar, scrisorile lui Emil Brumaru se schimbă deopotrivă ca tonalitate, vervă şi tematică. Între scrisorile expediate lui Leonid Dimov în perioada 1968-1972 (pe cînd poetul de 30 de ani încă nu debutase şi locuia, ca medic şi alături de prima soţie, în Dolhasca) şi cele trimise, spre sfîrşitul anilor ’70 şi în 1980, lui Lucian Raicu sau Florin Mugur (cînd poetul îşi publicase primele cărţi, locuia la Iaşi, izgonit din paradisul luminii de la Dolhasca, divorţase, devenise tată şi avea probleme de sănătate), între aceste două perioade epistolare se întîmplase chiar opera. Lui Leonid Dimov îi scrie un Emil Brumaru copilăros, ludic, voios, efervescent şi inspirat, preocupat de apariţiile sale în reviste şi de lumea literară, pe cînd scrisorile către Lucian Raicu sînt ale unui scriitor în hiatus, devenit mare cititor de literatură rusă, iar în cele expediate lui Florin Mugur găsim un Emil Brumaru nostalgic (după perioada în care putea scrie poezie) şi cam bolnav, consemnîndu-şi neputinţele creatoare (după şase cărţi de poezie ce-l consacraseră) laolaltă cu dezamăgirile şi tristeţile unui Iaşi provincial, cu neplăcerile divorţului şi partajului sau rutina gospodăritului singur, dar şi cu dragostea faţă de fetiţa lui de numai cîţiva ani, personajul cel mai vesel şi mai luminos al acestor scrisori.
Retras în micul său bîrlog/paradis domestic – precum Robinson pe insulă, personaj din care face un alter-ego simbolic – dominat de tabietul cafelei băute dintr-o cană de teracotă, urmat de cel al cititului şi al scrisului cu un pix Parker pe hîrtii poroase şi colorate, punctat de o anume rutină a gesturilor, obiectelor casnice şi zgomotelor străzii, Emil Brumaru îşi scrie şi trimite scrisorile la care, de obicei, nu primeşte răspuns, într-un ritual deopotrivă al singurătăţii şi prieteniei, al amintirilor şi fanteziei, al nostalgiei şi lamentaţiei, al reflecţiilor şi al excitaţiei simţurilor. Inutil să vorbesc despre calitatea literară a acestor scrisori pline de umor, fantezie şi senzualitate, nenumărate epistole sînt adevărate poeme în proză unde acest mare poet al luminii face, rînd pe rînd, figură de romantic, oniric, suprarealist, fantezist, evazionist şi chiar fetişist, pomologist sau, fireşte, lindicolog. M-aş opri mai degrabă la activitatea de cititor zi-lumină a poetului pasionat pînă la obsesie de literatura rusă, citind şi recitind necontenit, cu mare simţ al nuanţelor şi detaliilor, zeci de volume din „Dosto“ şi Tolstoi („Tolstoi şi Dostoievski sînt un autor cu două pseudonime“), Cehov, Turgheniev, Gogol, Proust („fraza lui capricioasă, dar exactă, fragilă, dar neîntreruptă ca o vastă coroană de mărar“), Eminescu, Blecher („Dumnezeul nostru neştiut!“), Radu Petrescu („s-ar putea ca jurnalul să fie opera lui capitală“), M.H. Simionescu, 1001 de nopţi, opere complete ale clasicilor români, volume de critică literară, dar şi de bucate, cărţi de botanică sau manuale de popularizare a ştiinţei. De altfel, dincolo de nenumărate citate şi de sugestii de lectură formidabile („Ar trebui scris un studiu amplu, exhaustiv, despre toţi pereţii din marea literatură!“), comentariile din scrisorile trimise lui Lucian Raicu sînt de un farmec aparte: „Ce chiloţi o fi purtînd Nastasia Filippovna? Oare între Vera, fiica lui Lebedev, şi Mîşkin n-a existat nimic? Sînt indicii, stimate domn, sînt indicii! Ippolit se branla? Tot ce-i posibil, febra mică a tuberculoşilor dă o stare continuă de excitaţie şi el, săracul, se pare c-a murit virgin, cu gîndul la cracii Aglaiei! Ce s-o fi întîmplat, exact, între Rogojin şi Nastasa Filippovna, înainte ca acesta s-o penetreze, sub ţîţa stîngă, cu cuţitul? S-au futut ei, sau nu? Esenţial de ştiut, vă asigur, absolut esenţial!“. La un moment dat îi „scapă“ şi o reflecţie asupra propriei literaturi văzută uneori, în mod nedrept, minoră: „E minunat să priveşti o pietricică, un zid, un stîlp de lemn, un gard, crăpăturile unui perete văruit, o pată de păcură căzută pe suprafaţa unei mici bălţi, pe trotuar. Sînt nesfîrşite bucurii (după cum sînt nesfîrşite primejdii, vorba lui M.H.S.). De ce nu le-am gusta, nu le-am consuma? De ce ar trebui să fim mereu geniali, vizionari, poeţi majori, profunzi? Să fim aşa cum sîntem. Să ni se pară un dar ceresc o ceapă frumoasă, ovală, ceapă de apă. Să vină apoi un critic şi să spună: elogiul banalului! Banal să fie un dulap? Banal să fie mărarul? După cum nu am înţeles niciodată noţiunile abstracte, tot aşa cana, bulionul etc. mi s-au părut fragede enigme, ceva parcă stătea dincolo de ele. Dar nu pricepeam ce. Desfid pe oricine că ştie să-mi spună ce-i o cratiţă.“
Ce surprinde cu precădere astăzi, şi chiar înduioşează, în scrisorile lui Emil Brumaru este importanţa de altădată a criticilor în viaţa scriitorilor şi respectul faţă de ei; zbaterea şi dificultatea de a publica în reviste şi, mai ales, de a scoate cărţi la edituri; felul în care se citeau şi se ajutau scriitorii între ei; cum îşi trimiteau reviste şi cărţi prin poştă (căci nu se găseau prin librării); cum îşi luau interviuri prin scrisori de-a lungul unei corespondenţe de cîteva luni; ce le lipsea (cafeaua sau pasta de pix) etc. Dar dincolo de toate aceste mărci ale timpului (inclusiv cenzura căreia poetul îi face cu ochiul într-o scrisoare către Lucian Raicu), vreau să remarc în mod special nu doar dragostea cu care le scrie unor Dimov, Florin Mugur sau Şerban Foarţă („De ce nu ne-am cunoscut pînă acum? Dar noi ne cunoaştem, Şerbane! Numai că tu eşti cam scorţos cînd eşti treaz. Iar cînd eşti beat, sînt eu cretin!“), dar şi dragostea pe care o arată (pentru Mircea Dinescu, spre exemplu), o răspîndesc sau o impun scrisorile sale (către Radu Petrescu: „Foarţă trebuie iubit!“ sau către Alex. Ştefănescu: „Aş dori să-l iubiţi pe Radu Petrescu!“). Cum remarcă foarte bine în prefaţă Livius Ciocârlie, Emil Brumaru nu e nici megaloman, nici egocentric, e plin de iubire şi are un cult la fel de mare pentru prietenie, cît are pentru poezie. Aceste pagini sentimentale sînt la fel de emoţionante precum cele despre nesiguranţa şi neputinţa poeziei sau despre frica de boală şi de îmbătrînire, pasaje care aduc în scrisori tot umanul din spatele scrisului. În rest, mii de versuri risipite („sfîrîitul minuscul al luminii pe obiecte“, „comerţul clandestin de gesturi inconştiente“, „sufletul meu avid de zgomote mici“, „rîmele ca nişte sîrme degradate“, „un miros indescriptibil de depărtări de neatins“, „tristeţe umedă ca o ceaţă“, „scrumul cade, în movile mici, pe sînii ei talentaţi“, „ea ascultă cu pizda smerită“), sute de notaţii şi de intuiţii, de comentarii şi de formulări memorabile. Plus atîtea altele pe care nu mai am spaţiu să le discut, nici măcar să le remarc. Ce mai, scrisorile lui Emil Brumaru sînt o capodoperă!