Café Kundera

10 iunie 2010   Carte

În martie s-a încheiat „sezonul“ Turciei în Franţa, început anul trecut în iulie. Turcia ar fi trebuit să fie ţara invitată la Salon du livre, dar lucrurile s-au complicat spre final: rivalităţile şi temerile s-au combinat în aşa fel încît, la cea de-a treizecea ediţie a tîrgului, n-a mai existat, tout court, ţară invitată. Standul turcesc a fost însă de departe cel mai bogat, mai interesant şi mai vizitat, în ciuda îngheţului lăsat spre finalul „sezonului“ parizian. Am stat destul de mult în acest stand – plin de traduceri, oferte de cărţi noi, de editori cu adevărat profesionişti şi incredibili librari (pesemne) istanbulioţi care vorbeau cîteva limbi europene şi citiseră... toate cărţile – cu un scop precis. Voiam să cumpăr cărţile netraduse la noi ale lui Elif Shafak: Palatul păduchilor (în traducerea franceză Bonbon Palace) şi Lapte negru (Black Milk), poate Privirea (The Gaze), de departe cea mai bună carte a ei. N-am avut însă noroc: deşi am revenit de cîteva ori, iar rezerva de carte se reîmprospăta în fiecare dimineaţă, cărţile cu pricina se vindeau în primele 10 minute de la deschiderea standului. Am renunţat pentru că Elif Shafak nu e (încă) pe lista mea scurtă de prozatoare din toate vremurile, însă ghimpele a rămas. De unde succesul franţuzesc al unei scriitoare care scrie în engleză şi turcă (deşi e născută la Strasbourg şi şi-a petrecut copilăria în Spania) despre misticismul sufit şi genocidul armenilor din 1915?


Procesul din 2006 să fi propulsat-o atît de departe pe exotica Shafak în atenţia publicului occidental? Aflată în ultimele luni de sarcină (după care a scris Lapte negru, acea carte curajoasă despre tenebrele depresiei postnatale), Elif Shafak a fost dată în judecată şi ameninţată cu închisoarea, în baza articolului 301 al Codului Penal Turc. Acest faimos articol – o odă la adresa turcităţii – a fost pretextul proceselor şi în cazul lui Orhan Pamuk sau al unor jurnalişti, acuzaţi de „denigrarea publică a identităţii naţionale turce“. „Vina“ lui Elif Shafak – publicarea Bastardei Istanbulului, best-seller-ul ei absolut între cele nouă cărţi scrise, o ingenioasă poveste cu accente autobiografice în care este evocat un subiect incomod în Turcia zilelor noastre: pogromul armenilor din 1915. Procesul a fost închis curînd, din lipsă de dovezi, dar şi din pricina protestelor, însă Shafak a căpătat, pe bună dreptate, pe blazonul ei scriitoricesc – care alătura deja talentul şi o inteligenţă ieşită din comun – un nou însemn, tot mai rar în zilele noastre de mohorît conformism: cel al curajului. Sînt convinsă că pînă şi ultranaţionaliştii turci au vibrat văzînd o tînără femeie foarte frumoasă, într-o condiţie foarte vulnerabilă, apărîndu-şi convingerile şi cartea! De-atunci încolo, Elif Shafak a suportat cu decenţă noua glorie, care nu mai era una exclusiv scriitoricească: Lapte negru, deşi o carte pe care chiar autoarea o doreşte uitată, a avut – o dată tipărită – un neaşteptat succes, iar ultimul său roman, Cele 40 de reguli ale iubirii, deşi o revenire (soft) la misticismul sufit, a avut deja vînzări record în toată lumea.

Şi totuşi, Elif Shafak nu e doar o scriitoare de succes, cu toate că în ultimele ei cărţi (şi chiar în Bastarda Istanbulului) empatia excesivă cu cititorul, explicaţia prea apăsată, simplificarea pentru o limpezime ce devine redundantă au obturat alte recursuri (şi resurse) scriitoriceşti. Pînă şi în zona cea mai „intertextuală“ a cărţii sale – capitolul „Vanilie“, despre Café Kundera –, cu care publicul larg nu poate empatiza necondiţionat, umorul cade repede în patetism şi emoţie subliniată. Ce e cu această cafenea închinată lucidului, ironicului, controversatului Kundera, prototipul scriitorului european aflat pentru totdeauna între un Est care nu poate ierta şi un Vest care nu poate înţelege? Deşi căutată şi răscăutată în geografia reală a Istanbulului, Café Kundera e chiar teritoriul ficţiunii, al fabulaţiei salvatoare. El e, pe de o parte, singurul loc în care Asya, bastarda inocentă, născută dintr-o abominabilă întîlnire întîmplătoare (purtînd, aşadar, în ea şi neliniştea, şi remuşcarea), se poarte odihni, printre nihilişti, pesimişti şi anarhişti, fiinţe de aceeaşi teapă. Pe de altă parte, cafeneaua – din partea europeană a Istanbulului – este (chiar în roman, dar şi prin poveştile pe care denumirea sa le provoacă) „un loc fictiv ce avea drept clienţi obişnuiţi oameni fictivi“. Aici se întîlnesc – la un cappuccino prost (cine bea aşa ceva la Istanbul?) şi un biscuit cu vanilie – cîteva tipuri umane care l-ar face invidios şi pe Bahtin. Nu mă dau în vînt după tipologii explicite, dar aici procedeul îşi face treaba, iar efectul e de un haz nebun.

Café Kundera e însă nu doar locul fictiv al libertăţii autoironice, ci şi sediul unui, mereu altul, „cod kunderian“, îngropat în fiecare personaj. Pentru Caricaturistul Alcoolic (care tocmai desena un cabinet de pinguini în frac, cu prim-ministru cu tot – nimic nou în imaginarul protestatar!) codul e plictiseala; pentru nevasta lui, frustrarea; pentru Poetul Extrem de Netalentat, platitudinea iremediabilă; pentru Scenaristul Nenaţionalist de Filme Ultranaţionaliste, duplicitatea; pentru Gazetarul Homosexual Ascuns, prietenia intelectuală; iar pentru Asya Kazanci, bastarda întregii lumi, „indolenţa letargică şi dizarmonia absurdă“, „însuşiri“ ce te pot scăpa de obligaţia de a-ţi trăi viaţa. Café Kundera e locul ficţiunii care nu neagă realitatea, ci o face – în haosul, hazardul şi cruzimea ei reflexă – suportabilă. Dacă o să vă plimbaţi suficient de mult în zona europeană a Istanbulului, sigur se va găsi cineva să vă întrebe, pe bune, dacă ştiţi pe ce stradă se află cafeneaua cu miros de vanilie numită Kazanci sau Kundera, ce mai contează... 

Mai multe