Blugi cu diamante

26 noiembrie 2010   Carte

• Aer cu diamante – Mircea Cărtărescu, Traian T. Coşovei, Florin Iaru şi Ion Stratan, ilustraţii de Tudor Jebeleanu, prefaţă de Nicolae Manolescu, ediţia a doua, Editura Humanitas, 2010.  

N-a fost un an grozav pentru poezie (hit-ul anului l-a dat Mircea Cărtărescu publicînd Nimic, un volum cu poeme scrise la începutul anilor ’90), dar cel puţin s-au reeditat cîteva cărţi care, nu doar că au însemnat ceva la vremea lor, dar au şi „îmbătrînit“ frumos: Ieudul fără ieşire de Ioan Es. Pop (Charmides), Spitalul manechinelor şi Dactilografa de noapte de Nora Iuga (Casa de pariuri literare), Blindajul final de Angela Marinescu (Tracus Arte) sau primul volum din Opera poetică a lui Leonid Dimov (Paralela 45). Deocamdată nu ştiu cum să explic aceste revizitări în poezie şi într-un an dificil pentru edituri. 

Puţine cărţi de poezie contemporană au atins popularitatea longevivă a Aerului cu diamante, volumul colectiv apărut la Editura Litera în 1981. Timp de două decenii a fost o carte de referinţă, o carte cult, şi nimeni nu va şti vreodată cu adevărat în cîte zeci de mii de cópii a fost xeroxată în tot acest timp, prin campusurile din toată ţara. Ediţia a doua apare, aşadar, după 29 de ani, cu un deceniu mai tîrziu decît a fost retipărit Desant 83 (reeditat în 2000), celălalt volum colectiv optzecist de mare impact, doar că în proză. La reeditare, s-a văzut însă că prea puţine texte din Desant au rezistat (la fel şi autorii, unii dispărînd din literatură, alţii, precum Mircea Nedelciu, Gheorghe Crăciun sau Ioan Lăcustă, dintre noi), astfel că retipărirea Aerului cu diamante (în lipsa regretatului Ion Stratan) presupune un mare pariu: (doar) nostalgie, interes bibliofil sau (şi) relevanţă într-un cu totul alt context poetic? 

O lectură, chiar şi în diagonală, a cronicilor de la apariţia volumului arată foarte clar prin ce anume percepeau criticii, atunci, noutatea şi valoarea poeziei cvartetului optzecist (în acel moment, toţi debutaseră individual, Traian T. Coşovei publicase chiar două titluri înainte, acest volum colectiv fiind un fel de best of al celor patru lunedişti). Gheorghe Grigurcu, spre exemplu, considera volumul „drept un act de stare civilă a unui nou val liric“, prin aportul unui limbaj proaspăt, bogat şi eterogen, prin retorica de inspiraţie avangardist-beatnică, prin prozaism, prin inventivitate, fantezie şi livresc sau prin amestecul de intelectual şi anecdotic („tinerii vestesc un ev ludic al poeziei“). De altfel, pe lîngă inventivitatea lexicală, latura ironic-umoristică este o constantă a receptării de atunci şi s-a bătut multă monedă cu acest aspect. S-ar putea spune că, după ce şi-au pus blugii şi au coborît poezia în stradă, optzeciştii au făcut-o să şi rîdă. Astăzi, poate mai mult ca atunci, se observă însă că umorul este, uneori, destul de amar, oricum conţine o mare doză de patetism şi nu face decît fie să pună şi mai bine în evidenţă (sub)textele aşa-zis serioase, fie să inducă de-a dreptul senzaţia unei anume deriziuni existenţiale.

Recitite acum, poeziile celor patru nu m-au amuzat aproape deloc, umorul lor mi s-a părut derutant şi cumva subversiv, am descoperit sau, mai bine zis, m-a interesat gravitatea (din spatele) versurilor şi am văzut mai multă viaţă şi moarte decît livresc şi, oricum, mai mult grotesc decît parodic. „Poemul de amor“ al lui Mircea Cărtărescu ar fi putut foarte bine să se numească, de pildă, „Carnavalul morţii“; iată doar cîteva versuri dintr-un lung delir morbid: „am văzut moartea ş...ţ vorbind despre acelaşi hipertrofiat labirint / am văzut moartea nenaturală, moartea fabricată pe cale sintetică / şi moartea care luminează ca o sondă incendiată / descărcîndu-şi inconştientul plin de urechelniţe şi bisulfit în bufeuri / peste universităţi şi statui şi salbe de lacuri şi ateneuri“ etc. etc. Şi ce e ludic în aceste versuri de Traian T. Coşovei: „E noapte. / Un gîndac îşi rostogoleşte sufletul pînă în dreptul ferestrei. / Sub biciul căii ferate / unde toate se duc, se despart – / doar timpul – umilul pensionar al unui cîntar de precizie / aşază lipitori pe tîmpla durerii“ sau în acestea: „Anul acesta ninge pentru ultima oară / şi fiecare fulg / e-o gară imensă din care pleacă mari bucăţi de timp / spre oricînd, spre oriunde“? Ăsta nu e ludic, nu e livresc, nu e artificial, nu e cotidian ş.cl., asta e metafizică. Aş putea foarte bine să citez din poemul lui Florin Iaru „Moarte luminată ca ziua“ sau oricare versuri de Ion Stratan, unde umorul (jocurilor de cuvinte) este cît se poate de înşelător şi unde ermetismul, austeritatea sintactică şi stranietatea asocierilor au o cadenţă funerară sau par nişte incantaţii obscure: „Am mutat în metale menhire / Cu acuplări peste fire. / Am spus soaţa cu tatăl / Pruncul e-n tine, mi-au spus / Arde-l şi fată-l. / Cerul e gheata / În care diavolul / Îşi ţine picioarele. / Mută argintul în cupru / Şi pune-l la degetu-i / Marele.“ (din ciclul „Pentameronul“) 

Dar nu doar singurătate şi disperare se află în versurile cvartetului optzecist, ci şi o cantitate constantă de sugestii politice, aspect prea puţin subliniat, dar care mie mi se pare evident: „Eu aici sînt un june... Un superstar – / un cruciat al ideii sfinte de Coca-Cola. Şi de Blue-Jeans. / un misionar al spaţiilor verzi, democratice. / Un obiect survolabil... / Un individ / adică nimic.“ (Coşovei) sau „În piaţa de flori a singurătăţii / eu cînt o baladă / la pianul mecanic / femeii / ce a coborît în întunericul / acestui de-a waţi ascunselea.“ (Iaru) sau „S-a tras cortina de piatră, cortina de bronz / Şi cortina de fier. Aplaudă un spectator prizonier. / Filatura, turnătoria mare e-n toi, pentru-ale / Conştiinţei nevoi.“ (Stratan) 

Ce mi se pare însă cu adevărat interesant este faptul că trăsăturile acestor poeţi, pe care, la începutul anilor ’80, critica literară le-a remarcat ca fiind distincte, şi-au păstrat şi ineditul, şi forţa. Chiar şi în contextul unei alte paradigme poetice cum este cea de acum, versurile lor şi-au menţinut atu-urile: sînt, la modul imbatabil, exuberante, dezinvolte şi nonconformiste, nivelul limbajului este superior, cultura, dexteritatea lexicală şi retorică, abilitatea de a alterna registrele, toate acestea sînt, în continuare, impresionante, uneori copleşitoare, aproape imposibil de imitat. Ca şi-n urmă cu trei decenii, spectaculozitatea acestor poezii te cucereşte imediat. S-ar putea spune că tinerii optzecişti de atunci străluceau mai mult, erau mai artişti, mai „poeţi“ decît sînt tinerii douămiişti de acum, preocupaţi, de altfel, mult mai mult de impactul şi de relaţia poeziei lor cu cititorul. Din acest punct de vedere, şi fără să ofensez pe nimeni, diferenţa e ca cea dintre nişte iluzionişti adevăraţi şi jucătorii de alba-neagra. Recitind cvartetul în blugi constaţi că aerul are în continuare diamantele la locul lor.

Mai multe