Blînde indiscreţii

● Gabriel Dimisianu, Amintiri şi portrete literare, Editura Humanitas, 2013. 

„Cartea mea precedentă (Lumea criticului, 2000) se încheia cu o secţiune care conţinea cîteva evocări ale mediului nostru literar, cîteva portrete de scriitori contemporani şi cîteva notaţii confesive. Lotul acela de text oarecum improvizat, inclus în ultima clipă, a avut parte de o neaşteptat de bună primire... Această întîmpinare nu m-a lăsat nepăsător. Ba pot spune că m-a încurajat să scriu şi alte texte de aceeaşi factură: şi evocatoare, şi critice“, spune criticul Gabriel Dimisianu, într-un cuvînt preliminar la acest volum aflat deja la a treia ediţie. E însă prima dată cînd îl citesc, interesat fiind de evocările unor scriitori despre care, în afara operei lor, nu ştiam prea multe, dar cu pofta stîrnită şi de aceste foarte interesante şi utile colecţii de la Humanitas, „Memorii/Jurnale/Portrete în dialog“, ale căror cărţi le urmăresc cu o anume pasiune, chiar dacă nu apuc să şi scriu despre ele de fiecare dată. Am recenzat spectaculoasele Amintiri deghizate ale lui Ovid. S. Crohmălniceanu, reeditate anul trecut într-un volum îngrijit şi prefaţat de Ioana Pârvulescu, dar anul acesta au (re)apărut Închisoarea noastră cea de toate zilele de Ion Ioanid şi Evadarea tăcută a Lenei Constante, precum şi Amintirile din restul vieţii mele de Radu Mărculescu. Din seria „Portretelor în dialog“, am scris despre volumele în dialog dintre Gabriel Liiceanu şi Mircea Ivănescu (Măştile lui M.I.) şi dintre Radu Paraschivescu cu Antoaneta Ralian (Toamna decanei), dar anul acesta au mai apărut volumele Cartea ca destin – Daniel Cristea-Enache în dialog cu Dan. C. Mihăilescu şi Naraţiunea de a fi – Robert Şerban în dialog cu Şerban Foarţă. Pentru a încheia paranteza, mă bucură astfel de cărţi care fac vizibilă partea mai puţin cunoscută a scriitorilor, dar nu mai puţin interesantă sau relevantă.

Revenind la amintirile, evocările şi portretele pe care criticul Gabriel Dimisianu le dedică scriitorilor din mai multe generaţii, unii clasici, alţii mai puţin sau chiar deloc cunoscuţi publicului larg, oricum toţi plecaţi dintre noi, trebuie să spun că oferă o lectură nostalgică – dacă ar trebui să aleg un cuvînt descriptiv şi numai unul. Gabriel Dimisianu scrie precum este el însuşi ca om. Cu o anume blîndeţe şi cu deferenţă, elegant, cu căldură pentru cei de care a fost mai apropiat şi cu înţelegere faţă de acei scriitori prinşi sub vremi şi ajunşi în situaţii nu tocmai onorante, dat fiind că multe dintre poveşti coboară cu evocarea pînă în deceniul stalinist al anilor ’50. De fiecare dată cînd personalitatea unui scriitor e problematică (Paul Georgescu sau Ovid. S. Crohmălniceanu, spre exemplu, în „calitatea“ lor de eseişti ai îndoctrinării din anii ’50), criticul încearcă să recreeze contextul politic şi să explice schimbările dogmatice, găsind mereu circumstanţe atenuante şi încercînd astfel să separe omul de scriitor sau opera de viaţă. Gabriel Dimisianu nu judecă cîtuşi de puţin acţiunile unora sau altora acceptînd faptul că cineva trebuia să plătească tributul epocii şi oferind, în schimbul unui posibil resentiment revanşard, o înţelegere nu lipsită de tristeţe, iar uneori chiar compasiune, deşi aceasta nu este poate atît de evidentă. Un episod semnificativ pentru lipsa de apetit demascator a lui Gabriel Dimisianu apare în capitolul „O mărturie“, unde evocă o întîlnire a scriitorilor cu Nicolae Ceauşescu, din toamna lui 1968, cu puţin timp înainte de Conferinţa Naţională a Scriitorilor, cînd „unul dintre vorbitori, al cărui nume nu are rost să-l pomenesc aici (s.m.), a recurs în cuvîntul său, pentru a-şi dovedi probabil vigilenţa ideologică, la o demascare în stilul de odinioară, la care părea, oficial, să se fi renunţat. El a pretins, aşadar, că în ultimul timp se devia ideologic, că apăreau prin revistele Uniunii poezii mistice, şi a furnizat exemplul unei poezii de Leonid Dimov, unde, chipurile, ar fi fost evocată Fecioara Maria.“ Ceauşescu izbucneşte, dar momentul e salvat de Geo Bogza; oricum, întregul episod merită citit.

Dintre clasicii modernităţii evocaţi aici, Tudor Arghezi şi Tudor Vianu apar de cîteva ori; Gabriel Dimisianu este un împătimit al revistelor literare şi multe texte vorbesc despre cei care au stat în spatele revistelor epocii: Geo Dumitrescu, George Ivaşcu sau Ştefan Bănulescu; dar cel mai mult m-au interesat amintirile dedicate unor scriitori despre care mă tem că astăzi nu se mai ştie mare lucru. Cum am spus-o şi altă dată, este o mare nedreptate literară, vecină cu iresponsabilitatea chiar, faptul că scrierile unor autori precum Ury Benador, Sorin Titel, Paul Georgescu sau Nicolae Velea (dar mai sînt şi alţii, precum Mircea Ciobanu, spre exemplu) au rămas nereeditate şi sînt astăzi de negăsit, ieşind din circuitul lecturii. În cazul unora dintre ei, Academia Română a scos nişte minunate volume de opere complete, scumpe şi în tiraje minuscule, fără distribuţie etc.; ca să ajungi la ele, trebuie să mergi la Biblioteca Naţională şi să speri că vei avea noroc. Ar trebui ca o editură privată să reediteze în condiţii comerciale omeneşti cărţile acestor autori uitaţi fără noimă, poate chiar Humanitas, care, în ultimii ani, a făcut acest lucru cu opera lui Dinu Pillat. Revenind, Gabriel Dimisianu afirmă, cît se poate de legitim din punct de vedere critic, despre Ury Benador: „Subiect banal (1934), acest succint roman, axat pe marea temă a geloziei, înscrie un moment în proza noastră de incursiuni psihologice, plasîndu-se în aceeaşi linie cu Ultima noapte de dragoste, întîia noapte de război a lui Camil Petrescu sau cu Ioana a lui Anton Holban.“

Cîteva episoade foarte triste spun totul despre uitarea în care au căzut aceşti scriitori. Iată scena înmormîntării lui Paul Georgescu: „După ce au fost rostite cele cîteva scurte discursuri, groparii au dat să-şi înceapă acţiunea implacabilă, cînd s-a petrecut ceva neaşteptat. A ţîşnit în faţă cineva, necunoscut şi neremarcat pînă atunci, un bărbat care s-a prezentat drept rudă a răposatului şi care a pretins că e prea devreme pentru a fi îngropat, că mai era o jumătate de oră pînă la ora anunţată în ziar, că în acest timp ar mai putea să vină vreun doritor să-şi ia rămas bun de la Paul Georgescu. Am aşteptat tăcuţi în jurul coşciugului încă neacoperit, dar n-a mai venit nimeni. După un timp, straniul necunoscut s-a uitat la ceas şi a făcut semn că Paul Georgescu putea fi coborît în groapă. Azi, urma mormîntului său fără cruce, de la cimitirul Străuleşti 2, aud că s-a pierdut.“

Iată şi un incredibil episod cu Nicolae Velea: „Nu ştiu cît adevăr era în ce spunea că i se povestise despre ivirea sa pe lume, dar aşa cum înfăţişa Velea evenimentul, îl proiecta într-un mit, pe jumătate comic, al refuzului şi începerii eşuate. Deci, naşterea: din trupul sfîrşit de puteri al mamei a fost extrasă cu fiarele o făptură diformă, cu vagă înfăţişare umană şi mută. Copilul e mort, a crezut doctorul sau moaşa, sau cine va fi fost de faţă, şi au aruncat netrebnica alcătuire într-o găleată nu chiar goală, pînă cînd cineva a observat acolo o bulbucire, o mică fierbere, un palpit. Micuţul Velea nu era totuşi mort; l-au recuperat în grabă din imondicii pentru a-l trage către viaţa deplină, iar cînd a dobîndit-o, într-un tîrziu, a slobozit primul ţipăt. Acest «semieşec» al naşterii, susţinea Velea, şi-ar fi găsit cea mai grăitoare echivalenţă în înfăţişarea sa fizică, în «urîţenia» de care nimeni mai mult decît el însuşi nu făcea caz. L-am surprins nu o dată trăgînd cu ochiul în vreo oglindă şi murmurînd: «Urît sînt, domnule.»“

Multe alte lucruri bune sînt de citit în cartea de evocări a lui Gabriel Dimisianu, unele scene fiind pline de umor (precum cea în care Sorin Titel este văzut la braţ cu o tipă şi este tachinat de prieteni pînă cînd aceştia află că era vorba de însăşi mama lui, care-l născuse foarte devreme, la 16 ani), dar cel mai frumos text este şi cel mai autobiografic, „O librărie din Brăila“, cu un personaj extraordinar, pe nume Teodor Manea, unchiul mamei criticului, aflat în mijlocul unei poveşti de la începutul secolului trecut ce seamănă cu o mică proză de mediu intelectual provincial. Închei recomandînd cartea chiar cu vorbele de la un moment dat ale lui Gabriel Dimisianu: „Este păcat să rămînă necunoscute episoade cu o cît de mică semnificaţie din existenţa scriitorilor, din viaţa comunităţii literare... Iar cei care încă le pot consemna, fie ca protagonişti, fie ca martori de aproape, sînt pe zi ce trece mai puţini.“