Bestiarul subiectiv al iubirii
● Linn Ulmann, Neliniște, traducere de Ovio Olaru, Editura Polirom, 2020.
A spune despre Neliniște că e o sondare a memoriei ar însemna să reduci capacitatea acestui „document” de a naște stranietatea intrinsecă marilor opere. A spune despre aceeași carte că e un portret al tatălui dispărut sau al unei mame mereu absente ar însemna să te legi exclusiv de persona acelui cuplu. Nici măcar aceste două afirmații combinate nu reușesc să descrie cu suficientă precizie proza lui Linn Ullmann din acest monument închinat absenței și iubirii. El, în jurul căruia se ridică și se dărîmă vieți (de femei, pentru că, așa cum spune un personaj din carte, „Bărbații vin și pleacă”), e un golem plămădit din zgura rămasă în urma pasiunilor lui arzătoare, la fel de iute stinse de o nouă pasiune venită să se așeze pe locul pîrjolit de căsnicie și paternitate.
Nu este corect nici să pui în umbră latura documentară (e vorba despre o documentație fragilă, subiectivă, îmbibată de dureri neconștientizate) a cărții: El este nimeni altul decît Ingmar Bergman, ea, fetița-scriitoare, este fiica lui Liv Ullmann, actrița care dă chip personajului feminin din Scene dintr-o căsnicie (și nu numai, bineînțeles). Doar că El, aici, nu este altceva decît o stafie care bîntuie în jurul casei sale de pe insula Fårö, în care a trăit între 1967 și 2007, anul morții, sau care își face simțită absența prin vocea păstrată de fiică în memoria unor casete de reportofon, înregistrate în ultimii lui ani de viață. Femeia care scrie este fetița născută cînd tatăl avea 47 de ani, ultimul dintre cei nouă copii ai săi, pe care i-a făcut cu șase femei. Strigoiul acesta genial împrăștie în jurul lui suferință și urmași, diferențele dintre cele două „produse” nefiind majore. Cu toate acestea, cartea lui Ullmann nu e una a amărăciunii, nu răzbate aici resentimentul, ci, din contra, iubirea mesmerizată a unui copil care n-a avut parte destul nici de tatăl legendar, claustrat pe insula lui, nici de mama celebră, care se constituie într-un mister la fel de adînc, dar mult mai mobil.
În anii cînd naratoarea îi ia tatălui aceste microinterviuri, ea însăși se află la vîrsta mijlocie, în timp ce el e trecut bine de 80 de ani. Ea a cunoscut atît experiența mariajului, cît și pe cea a divorțului, e mamă și o scriitoare în plină afirmare, în timp ce El începe să piardă. Să piardă amintiri (deși, repetă ea, memoria lui e mai bună, mereu mai bună), să-și piardă legendara punctualitate și, mai presus de orice, să-și piardă cuvintele. Titlul celebrului său film, cu Max von Sidow, Ca într-o oglindă (1 Corinteni 13,12: „Acum vedem ca într-o oglindă în chip întunecos”) acoperă perfect din punct de vedere semantic duelul dintre tată și fiică, cît și eforturile individuale, separate ale celor doi de a înfrunta golul, memoria evanescentă. Este aici, pe deasupra, și o încercare emoționantă de a găsi o intimitate care n-a existat niciodată într-o formă limpede conturată (întîlnirile cu el, din copilărie, aveau loc doar în timpul verii, iar pe parcursul unei zile, fetița avea parte de o „audiență” cvasioficială cu tatăl). Cu toate astea, El este mai uman și mai sentimental acum, în aceste fragmente pline de goluri, decît în întreaga lui relație fragmentată cu fiica.
Cartea lui Linn Ullmann e sondare în lumea tăcerii. Tăcere care îmbracă nenumărate forme: arta-tăcere, tăcerea-iubire, tăcerea germinativă. De aici și pînă la tema unei singurătăți implacabile nu e decît un pas: naratoarea cărții scrie un bestiar subiectiv al iubirii, în centrul căruia se află două ființe fantastice, mamă și tată, care, privite prin oglinda întunecată, nu sînt niciodată împreună, ci doar izolate fiecare în propria singurătate. Iar produsul acestor două singurătăți, format în alambicul-fetiță, își caută o cale de a ieși la lumină și de a exista autonom, sub soare.
Traducerea lui Ovio Olaru este ireproșabilă.
Bogdan-Alexandru Stănescu este scriitor şi critic literar. Cea mai recentă carte publicată: Caragiale. Scrisoarea pierdută, Polirom, 2019.