Bernard-Henri Lévy și resuscitarea compasiunii
● Bernard-Henri Lévy, Pe urmele celor fără nume, traducere din limba franceză de Nicolae Constantinescu, Editura Polirom, Bucureşti, 2022, 256 de pagini.
Războiul din Ucraina n-a început pe 24 februarie 2022. Aşa am crezut noi, dar el se purta de cîţiva ani cu destulă îndîrjire şi destule victime. Aproximativ 13.000, pînă să aflăm de el. La fel şi refugiaţii ucraineni. N-au apărut acum o lună, ci acum cîţiva ani, în regiunile hemoragice din Doneţk, Luhansk şi Zaporojie. Acolo unde, de pildă, pensionarii treceau dimineaţa graniţa inventată de ruşi, îşi scoteau pensia de la un bancomat din zona controlată de autorităţile ucrainene de drept şi se întorceau după-amiaza la ceea ce se încăpăţînau să numească acasă.
Mai mult, războiului din Ucraina i-a păsat prea puţin de pandemie. Nu a ştiut de lockdown, de carantine, de coronavirus. Şi, de fapt, nici nu era singurul. Oamenii s-au bătut pe rupte şi în pandemie, mutilînd şi omorînd femei, copii, militari – dar mai ales femei şi copii, pentru că le venea mai uşor. S-a întîmplat sub ochii noştri, numai că radarul ştirilor la care eram atenţi a trecut pe deasupra lor. S-a întîmplat şi se întîmplă în continuare, la scară „ucraineană”, în Nigeria, în cele trei zone ale dezmembratului Kurdistan, la Mogadiscio, în Libia, Bangladesh sau Afganistan.
Pe post de reminder pentru toate aceste atrocităţi care se petrec sub nasul nostru lovit de lipsa de miros a pandemiei stă o carte. E scrisă de un jumătate-filosof, jumătate-jurnalist care nu s-a lăsat purtat de valul cotidianului european, ci, la 72 de ani, înfruntînd condiţionări şi interdicţii sanitare, a călătorit în toate aceste „zone de conflict”, cum sînt numite eufemistic aceste „iritaţii” şi „supurări” odioase care apar încontinuu pe obrazul planetei. Acum doi ani, Bernard-Henri Lévy, căci despre el e vorba, a fost, a văzut, s-a implicat, s-a întors şi a relatat din locurile unde oamenii omoară. Mai precis, din unele locuri, căci nu le-a acoperit pe toate. Relatările lui au fost publicate în Paris Match, pentru ca apoi să fie reunite într-un volum apărut recent şi în româneşte.
De fapt, volumul în cauză e ocupat parţial de „reportaje”; cealaltă parte, cel puţin la fel de interesantă, reprezintă încercarea de răspuns a autorului la întrebarea simplă şi grea în acelaşi timp: „Și pentru ce ne pasă?”. Chiar aşa: de ce ne-ar interesa? În definitiv, nu se întîmplă la noi, nu ne reprezintă pe noi, noi nu sîntem aşa, noi nu omorîm, la noi altfel merg lucrurile. Oare? De aceea poate nu ştim de raidurile fulanilor din Nigeria, care despică la propriu creştini pe sfert sau pe jumătate, cum nimeresc. Doar că atunci cînd un crîmpei de Nigerie s-a văzut la Bucha, scris uneori la noi aşa, mai româneşte, şi Bucea, am început parcă să ne mai reconsiderăm poziţia.
Răspunsul lui Bernard-Henri Lévy a fost formulat înainte de invazia Rusiei în Ucraina. Dar poate că e mai convingător acum, cu invazia feudală a Rusiei într-o ţară care a îndrăznit să înceapă să caute modernitatea. La Bernard-Henri Lévy implicarea – care nu e de azi, de ieri, ci de decenii – ţine de formarea personală, dar şi de o anume tradiţie umanistă occidentală, specific franceză pe alocuri. Este, spune el, impulsul de a părăsi spaţiul aseptic al bibliotecii şi sălii de curs şi de a apuca „simplul, banalul și urîtul evenimentului abia ivit”, lăsat de regulă pe seama jurnaliştilor. Nu trecuse de vîrsta de douăzeci de ani cînd pentru prima oară a dat curs acestui imbold şi a plecat în Bangladesh, să asiste şi să intervină la naşterea sîngeroasă a acestui stat. Pe de altă parte, recursul lui la acţiune a venit şi vine şi de la chemarea altor francezi care au dezvoltat un fel de sensibilitate la suferinţă; printre ei, el îl numeşte deseori pe André Malraux, dar şi acesta are predecesori importanți, precum Arthur Rimbaud. Este, în fond, explică Bernard-Henri Lévy, un reflex cu resorturi multiple: cel de a combate „indiferența feroce a compatrioților mei europeni”, cel al nevoii de eliberare de „estetismul gîndirii”, cel al credinţei intime „în capacitatea oamenilor de a împiedica lumea să se distrugă” şi, legat de acesta, cel al „evreului din mine”, cum spune el, adică al celui ce manifestă „dorința de a repara lumea”.
Pentru că vorbim de traducerea românească a cărţii lui Bernard-Henri Lévy, ne putem întreba cît din aceste resorturi e viabil şi la noi. Dacă nu mult, cum intuiesc că de fapt stau lucrurile, ar mai fi unul de adăugat care-ar putea funcţiona probabil şi aici. El rezultă dintr-o compasiune general umană care acum, de la războiul din Ucraina, s-a resuscitat şi revigorat în Europa. Este o compasiune naturală faţă de cei urgisiţi, indiferent de unde, indiferent de cine. Faţă de acei „săraci nenorociți”, cum spune Bernard-Henri Lévy, „care sînt inima acestei cărţi”.
Ionuț Iamandi este jurnalist la Radio România Actualități. Cea mai recentă carte publicată: De comuniști am fugit, peste comuniști am dat. Povestea unui refugiat din Basarabi, Editura Vremea, 2022.