Banalitatea absurdului
Hannah Arendt, se știe, este autoarea celebrei expresii „banalitatea răului”. A ajuns la ea după ce a examinat îndeaproape – ca reporter, politolog și filosof – mărturia lui Adolf Eichmann privind exterminările organizate de statul nazist. În timp, expresia s-a banalizat și ea la rîndu-i – pînă-ntr-acolo încît s-a și denaturat parțial. Multă lume a înțeles-o în sensul că răul e ceva banal, o componentă inevitabilă a acestei lumi. Din acest motiv, la extrem se poate gîndi că și exterminările erau inevitabile. Dar nu acest lucru a spus Hannah Arendt. La ea, în expresia „banalitatea răului”, accentul cade pe banalitate. La început, răul șochează, de aceea e administrat în doze mici. Șocul e resorbit după un timp și prima cantitate de venin circulă acum în corpul social. Urmează alte doze, mărite, cu șocurile lor aferente, dar și cu asimilările corespunzătoare. La final, răul nu mai dă reacții, deși a invadat masiv sistemul. Face parte acum din cotidian. E banal. Funcționarul Eichmann se duce la serviciu cu sandvișul în servietă, programează încă un set de trenuri ale morții și apoi se întoarce acasă și iese cu familia la cinema. Societatea a banalizat răul, l-a acceptat și l-a făcut parte din mecanismul ei zilnic de funcționare. Răul este prezentat conștiinței lui Eichmann sub forma banalului.
Răul însă nu are monopol asupra acestui mecanism al acceptării. În cazul studiat de Hannah Arendt, este indubitabil că răul este absolut. Este vorba de crimă după toate standardele morale actuale. Dar societatea poate fi făcută să metabolizeze și alte forme de comportament deviant. Și mă gîndesc de exemplu la absurd; există și o banalitate a absurdului, care funcționează oarecum asemănător cu cea a răului și care se manifestă cu precădere în societățile moderne injectate cu ideologii etatiste, cum sînt cele fasciste sau comuniste. De multe ori, banalitatea absurdului a prefigurat banalitatea răului.
Cît de absurdă părea la început obligativitatea salutului nazist în instituțiile de stat și la manifestările publice? Pentru un om obișnuit, nefanatizat, gestul era nefiresc, introducînd în viața publică un aspect specific de partid. Dar chiar și unui membru de partid cu o rămășiță de bun-simț ar fi trebuit să i se pară deplasat acest comportament care consacra o formulă de cult într-o organizație laică. Cu toate acestea, salutul nazist nu numai că a devenit o marcă a administrației naziste, el a fost acceptat social, a devenit mecanic, generalizat, banal. După o vreme, le-a intrat germanilor în reflex.
În perioada comunistă, în țările din estul Europei, apăreau periodic diferite crize de bunuri de consum. De exemplu, o criză destul de comună prin anii 1950 în regiunea menționată era cea a dresurilor de nailon. Mai încoace, resimțită și în România, a fost și o criză de hîrtie igienică. Este absurd, și așa li se părea la început și oamenilor care au trăit aceste penurii aleatorii. Apoi, s-au adaptat, au adus dresuri din RDG sau au compensat în vreun fel lipsa hîrtiei igienice, sub presiunea urgenței faptul ajungînd să le ocupe mintea mai mult decît absurdul situației. În timpul Marii Terori, liderii sovietici dispăreau brusc din viața publică. Dar ce faci cu ei, că erau pline manualele de școală cu portretele lor? Li s-au acoperit fețele cu hîrtie lipită pe deasupra și după un timp copiii, profesorii și părinții s-au obișnuit și cu acest joc absurd. Mai aproape, în zilele noastre, din China comunistă mai dispare cîte un tovarăș, căruia i se șterg urmele de pe site-urile oficiale, ci nu din manuale, ca altădată. Cel mai recent caz este al ministrului de Externe. Occidentul se miră, dar în China oamenii își văd de treabă; acolo disparițiile de persoane publice, oficiali și disidenți deopotrivă, sînt recurente și oricum nu ai voie să te miri public de ele. E absurd ca un om să dispară așa, literalmente peste noapte. Și totuși e banal în China comunistă.
Dar ce vorbesc eu de China sau România comuniste? Ni se întîmplă nouă, chiar acum. Politicienii români, în silă, declară că vor să-și revoce pensiile suplimentare pe care ei înșiși le-au creat. Magistrații, care sînt tot un fel de politicieni prin apartenența la casta privilegiaților, au rămas în ofsaid și refuză să sancționeze acțiunea ipocrită a colegilor parlamentari (spre bucuria acestora). Forma lor de protest: greva. Numai că, potrivit legii, judecătorii nu pot face grevă – dar la cîte absurdități au loc în țară, cine mai atrage atenția asupra acestui fapt? Între timp, termenele de prescripție curg, nenumărate procese stagnează, iar infractorii își văd de treabă nestingheriți. Banalitatea absurdului este și contemporana noastră. Dar ar fi putut să nu fie, pentru că și absurdul, și răul sînt evitabile dacă societatea are la timp o reacție comună de respingere.
Ionuț Iamandi este jurnalist la Radio România Actualități. Cea mai recentă carte publicată: Minunata lume a lui Hume. Catrene filosofice, Editura Eikon, 2023.