Băieți din viață

● Pier Paolo Pasolini, Băieţii străzii, traducere de Gabriela Lungu, Editura Litera, 2018. 

Ragazzi di vita (Băieții străzii) este primul dintre cele două romane scrise de Pasolini în anii ’50 (alături de Una vita violenta) și cea de-a treia traducere din proza lui Pasolini în limba română (alături de Teorema și Petrol, ambele ajunse rapid material de anticariat). Dacă Petrol era un experiment „ontoficțional“ extrem de ambițios, iar Teorema juca rolul unui intermediar livresc între cititor și cinefil, Băieții străzii este un roman propriu-zis, în care Pasolini arde punțile cu literatura vremii și încearcă să redea o Romă care se reconstruiește după război, cu toate mirosurile, imaginile crude și, mai presus de orice, limba ei. Pasolini a fost pasionat (dacă nu chiar obsedat) de argou, de poezia străzii, pe care o găsea în orice, dar mai ales în viața adolescenților marginali ai anilor ’50, a micilor delincvenți care devin foarte repede criminali în toată legea și prostituați. Asta e, pe scurt, și povestea Crețului, deși nu putem vorbi în acest roman despre existența unui protagonist căruia Pasolini să-i creioneze un portret sau o existență interioară: mai degrabă avem de-a face cu un amalgam de schițe din viața urbană romană postbelică, cu o atenție sporită asupra subproletariatului urban, o pătură socială care nu existase pînă atunci în literele italiene. Ceea ce a încercat aici Pasolini (proza lui trebuie pusă întotdeauna în relație cu interesele sale teoretice din momentul respectiv) a fost să recreeze limbajul acestor personaje, un amestec de „romanesco“ și de foarte multe alte dialecte folosite de muncitorii veniți în capitală din întreaga Italie.

Băieții străzii a fost publicat în mai 1955 și a devenit imediat subiectul unor dezbateri aprinse în presa comunistă a vremii, pentru că Pasolini deviase radical de la estetica literaturii neorealiste italiene, agreate pe linie de partid. Tot în același an, Biserica Catolică a catalogat romanul drept obscen, iar cartea a fost interzisă. Utilizarea excesivă a argoului și a dialectelor este o inovație pe care Pasolini o adusese în literatura italiană încă de la primele sale poeme, compuse în dialectul friulan din nordul Italiei. Deși stilul rece, concis, cît și scenografia amintesc de Accatone și Mamma Roma, Băieții străzii trebuie citit ca o declarație de dragoste (sau un cîntec de lebădă) pentru acei ragazzi care bîntuiau străzile Romei în anii ’50, înainte ca aceștia să crească și să cadă pradă capcanei consumeriste în anii ’60 (marota lui Pasolini). Este un moment din creația pasoliniană în care autorul Poeziei în forma unui trandafir încă nu devenise obsedat de frustrarea sexuală a maturității și de paradoxurile „eliberării sexuale“. Rămîne celebră butada lui Calvino: „Pasolini a fost ideologul erosului și erotizatorul ideologiei“.

Dat fiind că întreaga coloană vertebrală a romanului este limbajul, nu pot evita subiectul traducerii Gabrielei Lungu, ba chiar subiectul traducerii lui Pasolini în general. O să spun de la început că Băieții străzii e o traducere curajoasă (într-o cultură atît de pudibondă, unde încă stau în picioarele miturile mătărîngii și ștromeleagului, cei doi termeni pe care i-a resuscitat Antoaneta Ralian cînd l-a tradus pe Miller), așa cum și merita acest roman. Și că e, în ansamblul său, o traducere bună. Nu pot să ocolesc însă subiectul echivalării argoului „romanesco“ prin diverse încercări dialectale, prin regionalisme care pot nedumeri chiar și, în cazul de față, un ardelean. Trebuie să recunosc că m-am dus la dicționar atunci cînd un personaj a strigat „Boactării!“ (Caraulă, polițai, un termen transilvănean rar), sau cînd altul afirmă că s a „lemetit“, și nu cred că pot fi acuzat că nu aș cunoaște limba română. În general, aspectul lingvistic al traducerii este de amalgam dialectal care de multe ori are un efect de înstrăinare, ca să rămînem în partea formalistă a problemei. Problema nu este aici de a critica prezenta traducere, neapărat, ci mai curînd una de filozofie a traducerii. 

Bogdan-Alexandru Stănescu este scriitor şi critic literar. Cea mai recentă carte publicată: Copilăria lui Kaspar Hauser, Polirom, 2017.