Bacovia, prima „viață”

2 noiembrie 2022   Carte

 Adrian Jicu, Iorgu, Editura Humanitas, 2022.

Romanul Iorgu reprezintă debutul în proză al universitarului băcăuan Adrian Jicu, cu atît mai surprinzător cu cît nimic nu anunța că autorul cîtorva studii docte despre literatura română va aborda vreodată și ficțiunea. Nu că n-am avea universitari de date recente care au cochetat cu ficțiunea și au punctat pozitiv. Căzut parcă din cer, consistent, fluent și captivant, Iorgu pare reflexia spontană a unor preocupări susținute pentru opera marelui simbolist, din care, aproape fără să-și fi propus inițial asta, a ieșit, iată, și o „viață”. 

Realizarea e importantă nu doar pentru profilul de scriitor al lui Adrian Jicu, ci mai ales pentru posteritatea lui Bacovia, din care lipsește, din cîte știu, o „viață”, între atîtea și atîtea interpretări ale operei, unele separate, altele incluse prin istorii literare, dicționare de profil sau manuale școlare. Bacovia e oricum un nume prea eclatant în evoluția poeziei românești ca să fi rămas fără o asemenea realizare. Și nu cred deloc că genul e epuizat, de la „viețile” lui G. Călinescu, Ion Bălu sau George Munteanu încoace, au dovedit-o recent „biografiile” din seria deschisă de Editura Polirom. Dar Bacovia, omul cu o existență pe cît de estompată social, pe-atît de misterioasă, chiar nu avea o „viață” și chiar cred că ea trebuia scrisă odată și-odată. A făcut-o acum Adrian Jicu și, trebuie s-o spun din start, a făcut-o absolut remarcabil.

Cîteva lucruri evită să facă autorul cu subiectul său și cred că ele sînt esențiale pentru o reușită a genului. Mai întîi, își fixează oblic eroul în narațiune, printr-un alt nume decît cel consacrat: Iorgu. E numele cu care mama sa, delicata Zoe, l-a strigat din primele luni de viață, pentru a se opune ostentativ lui „Gheorghe”, fixat de tată, mercantilul și grosolanul băcan Dimitrie Vasiliu. Această mască epică se potrivește perfect cu profilul unui poet care traversează atît de discret și de chinuit o lume mobilă și zgomotoasă, îngrămădind în numai cîțiva zeci de ani mulțime de schimbări politice, sociale, geografice și culturale. Dacă privim intervalul dintre nașterea și moartea lui Bacovia (1881-1957), înțelegem mai bine ce uriaș eon a subîntins viața acestui verlainian autentic, care a forțat atît de personal limite retorice și lexicale pentru a surprinde liric intensitatea unei existențe dramatice, total inadecvate idealurilor destinate visătorilor de profesie. 

Iorgu trece aproape pe nesimțite, împins de ceilalți (de familie, de prieteni, de varii situații fără ieșire), din viața ștearsă a provinciei moldave la cea pestriță a Capitalei, din intimitatea caldă a atmosferei domestice la plictiseala școlii, la rigoarea cazonă a liceului militar și la nebunia saloanelor din spitalele de boli nervoase, din aparenta stabilitate a unui regim monarhic cu bune perspective la două războaie devastatoare, cu radicale schimbări politice, de la pseudo-anonimatul literar înecat în alcool și depresie la brusca, incomoda și neașteptata recunoaștere națională, de la singurătatea erotică asumată la o căsătorie providențială și salvatoare, de la estetismul decadent de inspirație franceză la socialismul proletar de sorginte rusească. 

Apoi, ar fi de observat că autorul nu ficționalizează excesiv biografia doar pentru un spectacol narativ ieftin. Ținînd aproape documente mai mult sau mai puțin cunoscute, reconstituirea lui Adrian Jicu parcurge cronologic viața lui Bacovia, intrînd precaut în dialoguri, scene private sau întîmplări deja consemnate fără să riște prea mult prin invenție sau hiperbolă. Sînt păstrate cu grijă de fiecare dată limitele verosimilului, pentru că, din imperative de coerență narativă, acolo unde a fost nevoie de ficționalizare (incursiunea în apartamentul lui Macedonski, de pildă, ori anumite discuții cu cei din familie, cu prieteni sau cu amici literari, gesturi publice, domestice sau intime ale protagoniștilor, concurența cercurilor literare, atmosfera sulfuroasă de după 1945, secvențele impresionante din ultimele zile ale poetului), improvizația a fost minimă, transformînd absența certitudinilor documentare în tot atîtea realități perfect posibile în logica subiectului. 

Această precauție e prezentă și-n eventualele contextualizări ale scrierii unor poeme bacoviene („Plumb”, „Decembre”, „Singur”, „Sonet”, „Decor”, „Amurg violet”, „Seară tristă”), căci cancaneria care a generat tot felul de ipoteze generative e topită de autor în pasaje narative discret intertextuale. Ele preiau subtil tematica, imageria și gesticulația bacoviană prin inserția firească în poveste. Redesenată în culori vii, scenografia romanului se inspiră, de asemenea, din decorurile consacrate și acesta e încă un aspect remarcabil (aș zice aproape inevitabil) al reconstituirii ficționale. Background-ul vieții lui Bacovia se revarsă fascinant, ca-ntr-un clasic roman realist cu tentă retro: vestimentația și obiectele din jurul personajelor, interioarele, saloanele, birourile, beciurile și curțile, Bacăul maidanelor, al prăvăliilor, al mahalalelor, al parcurilor și al dughenelor evreiești, Bucureștiul și Iașiul Belle Époque, succesiunea anotimpurilor peste aceleași peisaje.

O „viață” a lui Bacovia a realizat Adrian Jicu în Iorgu, da, prima de la noi, dar cred că, dacă punem între paranteze biografia ficționalizată a poetului, avem de-a face în ultimă instanță cu un roman de bună calitate. Beneficiul e reciproc, și pentru posteritatea lui Bacovia, proiectat convingător cu tot cu lumea lui însoțitoare, și pentru cea a autorului care l-a abordat în acest gen atît de pretențios.

Adrian G. Romila este scriitor și critic literar. Cea mai recentă carte: Efectul întîrziat al pasiunilor de tinerețe, Editura Junimea, 2020.

Mai multe